TITLUL III
DESPRE CONTRACTE SAU CONVENTII
CAPITOLUL I
Dispozitii preliminare
Art. 942. Contractul este acordul între douã sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânsii un raport juridic. (C. civ. 962, 969 si urm.).
Art. 943. Contractul este bilateral sau sinalagmatic când pãrtile se obligã reciproc una cãtre alta. (C. civ. 1020, 1179).
Art. 944. Contractul este unilateral, când una sau mai multe persoane se obligã cãtre una sau mai multe persoane, fãrã ca acestea din urmã sã se oblige.
Art. 945. Contractul oneros este acela în care fiecare parte voieste a-si procura un avantaj. (C. civ. 812, 947, 1639, 1646, 1859).
Art. 946. Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din pãrti voieste a procura, fãrã echivalent, un avantaj celeilalte. (C. civ. 813 si urm., 1561, 1593 ).
Art. 947. Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când obligatia unei pãrti este echivalentul obligatiei celeilalte.
Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate pãrtile, de un eveniment incert. (C. civ. 1635).
CAPITOLUL II
Despre conditiile esentiale pentru validitatea conventiilor
Art. 948. Conditiile esentiale pentru validitatea unei conventii sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimtãmântul valabil al pãrtii ce se obligã;
3. un obiect determinat;
4. o cauzã licitã. (C. civ. 949 si urm., 953 si urm., 962 si urm., 966 si urm.).
SECTIUNEA I
Despre capacitatea pãrtilor contractante
Art. 949. Poate contracta orice persoanã ce nu este declaratã necapabilã de lege. (C. civ. 948, 950 si urm., 1163, 1164, 1167, 1190, 1666).
Art. 950. Necapabili de a contracta sunt:
1. minorii;
2. interzisii;
3. ( abrogat prin Legea pentru ridicarea incapacitãtii civile a femeii mãritate - Decretul nr. 1412, în M. Of. nr. 94 din 20 aprilie 1932);
4. în genere toti acei cãror legea le-a prohibit oarecare contracte. (C. civ. 949).
A se vedea cu privire la capacitatea de a contracta:
- art. 9-11 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954), cu modificãrile ulterioare;
- art. 105, 124, 129, 133, 147 din Codul familiei;
- art. 7 din Codul muncii.
Art. 951. Minorele nu poate ataca angajamentul sãu pentru cauzã de necapacitate decât în caz de leziune. (C. civ. 1157 si urm., 1162 si urm.).
Textul a fost modificat implicã prin art. 25 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei si a Decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice (B. Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954), cu modificãrile ulterioare.
Art. 952. Persoanele capabile de a se obliga nu pot opune minorului si interzisului incapacitatea lor. (C. civ. 949, 950).
SECTIUNEA II
Despre consimtãmânt
Art. 953. Consimtãmântul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violentã sau surprins prin dol. (C. civ. 948, 954 si urm.).
Art. 954. Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substantei obiectului conventiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afarã numai când consideratia persoanei este cauza principalã, pentru care s-a fãcut conventia. (C. civ. 953, 961, 993, 1092, 1167, 1190, 1712).
Art. 955. Violenta în contra celui ce s-a obligat este cauzã de nulitate, chiar când este exercitatã de altã persoanã decât aceea în folosul cãrei s-a fãcut conventia. (C. civ. 953, 956 si urm., 959, 961, 1167, 1190, 1203).
Art. 956. Este violentã totdeauna când, spre a face pe o persoanã a contracta, i s-a insuflat temerea, rationabilã dupã dânsa, cã va fi expusã persoana sau averea sa unui rãu considerabil si prezent.
Se tine cont în aceastã materie de etate, de sex si de conditia persoanelor. (C. civ. 953, 955, 957 si urm., 961, 1167, 1203).
Art. 957. Violenta este cauzã de nulitate a conventiei si când s-a exercitat asupra sotului sau a sotiei, asupra descendentilor si ascendentilor . (C. civ. 953, 956, 958, 959, 961, 1167, 1203).
Art. 958. Simpla temere reverentiarã, fãrã violentã, nu poate anula conventia. (C. civ. 953, 956, 957, 961, 1167, 1293).
Art. 959. Conventia nu poate fi atacatã pentru cauzã de violentã dacã, dupã încetarea violentei, conventia s-a aprobat, expres sau tacit, sau dacã a trecut timpul defipt de lege pentru restitutiune. (C. civ. 953, 956-958, 961, 1167, 1203).
Art. 960. Dolul este o cauzã de nulitate a conventiei când mijloacele viclene, întrebuintate de una din pãrti, sunt astfel, încât este evident cã, fãrã aceste masinatii, cealaltã parte n-ar fi contractat.
Dolul nu se presupune. (C. civ. 953, 961, 1167, 1203, 1638).
Art. 961. Conventia fãcutã prin eroare, violentã sau dol, nu este nulã de drept, ci dã loc numai actiunii de nulitate. (C. civ. 1900 si urm.).
SECTIUNEA III
Despre obiectul conventiilor
Art. 962. Obiectul conventiilor este acela la care pãrtile sau numai una din pãrti se obligã. (C. civ. 948, 954, 963 si urm., 971, 972, 1018, 1026 si urm., 1074, 1075).
Art. 963. Numai lucrurile ce sunt în comert 1 pot fi obiectul unui contract. (C. civ. 476 si urm., 647, 965, 1156, 1310, 1844).
1. În circuitul civil
Art. 964. Obligatia trebuie sã aibã de obiect un lucru determinat, cel putin în specia sa.
Cantitatea obiectului poate fi necertã, de este posibilã determinarea sa. (C. civ. 1103).
Art. 965. Lucrurile viitoare pot fi obiectul obligatiei.
Nu se poate face renuntare la o succesiune ce nu este deschisã, nici nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimtãmântul celui a cãrui succesiune este în chestiune. (C. civ. 702, 821, 1526).
SECTIUNEA IV
Despre cauza conventiilor
Art. 966. Obligatia fãrã cauzã sau fondatã pe o cauzã falsã, sau nelicitã, nu poate avea nici un efect. (C. civ. 948, 954, 967, 968, 1347, 1349, 1352).
Art. 967. Conventia este valabilã, cu toate cã cauza nu este expresã.
Cauza este prezumatã pânã la dovada contrarie.
Art. 968. Cauza este nelicitã când este prohibitã de legi, când este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice. (C. civ. 5, 728, 1008, 1636, 1689).
CAPITOLUL III
Despre efectul conventiilor
SECTIUNEA I
Dispozitii generale
Art. 969. Conventiile legal fãcute au putere de lege între pãrtile contractante.
Ele se pot revoca prin consimtãmântul mutual sau din cauze autorizate de lege. (C. civ. 970 si urm.).
Art. 970. Conventiile trebuie executate cu bunã-credintã.
Ele obligã nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmãrile, ce echitatea, obiceiul sau legea dã obligatiei, dupã natura sa. (C. civ. 977 si urm.) .
Art. 971. În contractele ce au de obiect translatia proprietãtii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimtãmântului pãrtilor, si lucrul rãmâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a fãcut traditiunea lucrului. (C. civ. 1079 si urm., 1156, 1295, 1406, 1479 si urm.).
A se vedea:
- Legea nr. 115/1938 pentru unificarea dispozitiunilor privitoare la cãrtile funciare (M. Of. nr. 95 din 27 aprilie 1938), cu modificãrile ulterioare;
- Legea nr. 242/1947 pentru transformarea cãrtilor funciare provizorii în cãrti de publicitate funciarã (M. Of. nr. 157 din 12 iulie 1947).
Art. 972. Dacã lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la douã persoane este mobil, persoana pusã în posesiune este preferitã si rãmâne proprietarã, chiar când titlul sãu este cu datã posterioarã, numai posesiunea sã fie de bunã-credintã. (C. civ. 1846, 1899, 1909).
SECTIUNEA II
Despre efectul conventiilor în privinta persoanelor a treia
Art. 973. Conventiile n-au efect decât între pãrtile contractante. (C. civ. 969, 974, 975, 976, 1175, 1554).
Art. 974. Creditorii pot exercita toate drepturile si actiunile debitorului lor, afarã de acelea care îi sunt exclusiv personale. (C. civ. 558, 699, 732, 769, 780 si urm., 848, 1825, 1843).
Art. 975. Ei pot asemenea, în numele lor personal, sã atace actele viclene, fãcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor. (C. civ. 562, 699, 769, 785).
Art. 976. Cu toate acestea, sunt datori, pentru drepturile enuntate la titlul succesiunii, acela al contractelor de maritaj si drepturile respective ale sotilor, sã se conformeze cu regulile cuprinse într-însele. (C. civ. 650-799, 975).
Dispozitiile care alcãtuiesc titlul IV din cartea a III-a "Despre contractul de cãsãtorie si despre drepturile respective ale sotilor" au fost abrogate prin art. 49 al Decretului nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei si a Decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice (B. Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954, cu modificãrile ulterioare.)
SECTIUNEA III
Despre interpretarea conventiilor
Art. 977. Interpretarea contractelor se face dupã intentia comunã a pãrtilor contractante, iar nu dupã sensul literal al termenilor.
Art. 978. Când o clauzã este primitoare de douã întelesuri, ea se interpreteazã în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce nici unul.
Art. 979. Termenii susceptibili de douã întelesuri se interpreteazã în întelesul ce se potriveste mai mult cu natura contractului.
Art. 980. Dispozitiile îndoioase se interpreteazã dupã obiceiul locului unde s-a încheiat contractul. (C. civ. 583, 607, 610, 970, 1359, 1450 si urm.).
Art. 981. Clauzele obisnuite într-un contract se subînteleg, desi nu sunt exprese într-însul. (C. civ. 970).
Art. 982. Toate clauzele conventiilor se interpreteazã unele prin altele, dându-se fiecãrei întelesul ce rezultã din actul întreg.
Art. 983. Când este îndoialã, conventia se interpreteazã în favoarea celui ce se obligã. (C. civ. 1312).
Art. 984. Conventia nu cuprinde decât lucrurile asupra cãrora se pare cã pãrtile si-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat.
Art. 985. Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligatia, nu se poate sustine cã printr-acesta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese.
CAPITOLUL IV
Despre cvasi-contracte
Art. 986. Cvasi-contractul este un fapt licit si voluntar, din care se naste o obligatie cãtre o altã persoanã sau obligatii reciproce între pãrti. (C. civ. 1198).
Art. 987. Acela care, cu vointã, gere 1 interesele altuia, fãrã cunostinta proprietarului, se obligã tacit a continua gestiunea ce a început si a o sãvârsi, pânã ce proprietarul va putea îngriji el însusi. (C. civ. 988 si urm., 1198, 1532, 1539 si urm.).
1. Administreazã
Art. 988. Gerantul este obligat cu toate cã stãpânul a murit înaintea sãvârsirii afacerii, a continua gestiunea pânã ce eredele va putea lua directiunea afacerii. (C. civ. 1539).
Art. 989. Gerantul este obligat a da gestiunii îngrijirea unui bun proprietar. (C. civ. 1081 si urm., 1540).
Art. 990. Gerantul nu rãspunde decât numai de dol, dacã fãrã interventia lui, afacerea s-ar fi putut compromite. (C. civ. 715, 989, 1540).
Art. 991. Stãpânul ale cãrui afaceri au fost bine administrate este dator a îndeplini obligatiile contractate în numele sãu de gerant, a-l indemniza de toate acele ce el a contractat personalmente si a-i plãti toate cheltuielile utile si necesare ce a fãcut. (C. civ. 1547 si urm.).
Art. 992. Cel ce din eroare sau cu stiintã, primeste aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit. (C. civ. 954, 993, 997, 1092, 1198, 1588).
Art. 993. Acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plãtit o datorie, are drept de repetitiune în contra creditorului.
Acest drept înceteazã când creditorul, cu bunã-credintã, a desfiintat titlul sãu de creantã; dar atunci cel ce a plãtit are recurs în contra adevãratului debitor. (C. civ. 992, 1092, 1588, 1638).
Art. 994. Când cel ce a primit plata a fost de rea-credintã, este dator a restitui atât capitalul cât si interesele 1 sau fructele din ziua plãtii. (C. civ. 485).
1. Dobânzile
Art. 995. Când lucrul plãtit nedebit este un imobil sau un mobil corporal, cel care l-a primit cu rea-credintã este obligat a-l restitui în naturã, dacã existã, sau valoarea lucrului dacã a pierit sau s-a deteriorat chiar din cazuri fortuite, afarã numai de va proba cã la aceste cazuri ar fi fost expus lucrul fiind si în posesiunea proprietarului.
Cel care a primit lucrul, cu bunã-credintã, este obligat a-l restitui, dacã existã, dar este liberat prin pierderea lui, si nu rãspunde de deteriorãri. (C. civ. 960, 1083, 1156).
Art. 996. Când cel ce a primit lucrul cu rea-credintã l-a înstrãinat, este dator a întoarce valoarea lucrului din ziua cererii în restitutiune.
Când cel care l-a primit era de bunã-credintã, nu este obligat a restitui decât numai pretul cu care a vândut lucrul. (C. civ. 1095, 1611, 1899).
Art. 997 . Acela cãrui se face restitutiunea, trebuie sã despãgubeascã pe posesorul chiar de rea-credintã de toate cheltuielile fãcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut pretul lui. (C. civ. 991, 1574, 1730 pct. 4).
CAPITOLUL V
Despre delicte si cvasi-delicte
Art. 998. Orice faptã a omului, care cauzeazã altuia prejudiciu, obligã pe acela din a cãrui gresealã s-a ocazionat, a-l repara. (C. civ. 767, 1014, 1162, 1198, 1435, 1483, 1902).
Art. 999. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa. (C. civ. 998).
Art. 1000. Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligati a rãspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastrã.
Tatãl si mama, dupã moartea bãrbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânsii.
Stãpânii si comitentii, de prejudiciul cauzat de servitorii si prepusii lor în functiile ce li s-au încredintat.
Institutorii si artizanii, de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor, în tot timpul ce se
gãsesc sub a lor priveghere.
Tatãl si mama, institutorii si artizanii sunt apãrati de responsabilitatea arãtatã mai sus, dacã probeazã cã n-a putut împiedica faptul prejudiciabil. (C. civ. 1471, 1487).
Partea din textul alin. 2: "dupã moartea bãrbatului", a fost abrogatã implicit prin art. 16, 21 si 105 ale Constitutiei din 1948 care a instituit egalitatea în drepturi între sexe.
A se vedea si art. 25 din Codul familiei.
Art. 1001. Proprietarul unui animal, sau acela care se serveste cu dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau cã animalul se aflã sub paza sa, sau cã a scãpat.
Art. 1002. Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întretinere sau a unui viciu de constructie.
Art. 1003. Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt tinute solidar pentru despãgubire. (C. civ. 918, 1038 si urm.).
CAPITOLUL VI
Despre deosebitele specii de obligatii
SECTIUNEA I
Despre obligatiile conditionale
§ 1. Despre conditie în genere si despre deosebitele sale specii
Art. 1004. Obligatia este conditionalã când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor si necert. (C. civ. 925, 926, 1017, 1019, 1770).
Art. 1005. Conditia cazualã este aceea ce depinde de hazard si care nu este nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului.
Art. 1006. Conditia potestativã este aceea care face sã depindã perfectarea conventiei de un eveniment, pe care si una si alta din pãrtile contractante poate sã-l facã a se întâmpla, sau poatã sã-l împiedice. (C. civ. 822, 1010).
Art. 1007. Conditia mixtã este aceea care depinde totodatã de vointa uneia din pãrtile contractante si de aceea a unei alte persoane.
Art. 1008. Conditia imposibilã sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibitã de lege, este nulã si desfiinteazã conventia ce depinde de dânsa. (C. civ. 5, 620, 728, 839, 968, 1009 si urm., 1492).
Art. 1009. Conditia de a nu face un lucru imposibil nu face ca obligatia contractatã sub aceastã conditie sã fie nulã.
Art. 1010. Obligatia este nulã când s-a contractat sub o conditie potestativã din partea acelui ce se obligã. (C. civ. 1006).
Art. 1011. Împlinirea conditiei trebuie sã se facã astfel cum au înteles pãrtile sã fie fãcutã. (C. civ. 970, 977 si urm.).
Art. 1012. Când obligatia este contractatã sub conditia cã un eveniment oarecare se va întâmpla într-un timp fixat, conditia este consideratã ca neîndeplinitã, dacã timpul a expirat fãrã ca evenimentul sã se întâmple.
Când timpul nu este fixat, conditia nu este consideratã ca cãzutã, decât când sigur cã evenimentul nu se va mai întâmpla.
Art. 1013. Când obligatia este concentratã sub conditia ca un eveniment n-are sã se întâmple, într-un timp defipt, aceastã conditie este îndeplinitã, dacã timpul a expirat, fãrã ca evenimentul sã se fi întâmplat; este asemenea îndeplinitã, dacã înaintea termenului este sigur cã evenimentul nu se va mai întâmpla; dacã nu este timp determinat, conditia este îndeplinitã numai când va fi sigur cã evenimentul n-are sã se mai întâmple.
Art. 1014. Conditia este reputatã ca îndeplinitã, când debitorul obligat, sub aceastã conditie, a împiedicat îndeplinirea ei.
Art. 1015. Conditia îndeplinitã are efect din ziua în care angajamentul s-a contractat. Dacã creditorul a murit înaintea îndeplinirii conditiei, drepturile sale trec erezilor sãi. (C. civ. 653).
Art. 1016. Creditorul poate, înaintea îndeplinirii conditiei, sã exercite toate actele conservatoare dreptului sãu.
§ 2. Despre conditia suspensivã
Art. 1017. Obligatia, sub conditie suspensivã, este aceea care depinde de un eveniment viitor si necert. Obligatia conditionalã nu se perfecteazã decât dupã îndeplinirea evenimentului. (C. civ. 1004, 1012 si urm., 1022, 1115 pct. 5, 1296, 1770, 1885).
Art. 1018. Când obligatia este contractatã sub o conditie suspensivã, obiectul conventiei rãmâne în rizico-pericolul debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a conditiei.
Dacã obiectul a pierit, în întregul sãu, fãrã greseala debitorului, obligatia este stinsã.
Dacã obiectul s-a deteriorat, fãrã greseala debitorului, creditorul este obligat a-l lua în starea în care se gãseste fãrã scãdere de pret.
Dacã obiectul s-a deteriorat, prin greseala debitorului, creditorul are dreptul sau sã cearã desfiintarea obligatiei, sau sã ia lucrul în starea în care se gãseste, cu daune-interese. (C. civ. 999, 1081 si urm., 1020, 1156).
§ 3. Despre conditia rezolutorie
Art. 1019. Conditia rezolutorie este aceea care supune desfiintarea obligatiei la un eveniment viitor si necert.
Ea nu suspendã executarea obligatiei, ci numai obligã pe creditor a restitui aceea ce a primit, în caz de îndeplinire a evenimentului prevãzut prin conditie. (C. civ. 1012 si urm., 1091, 1296, 1320, 1365, 1770).
Art. 1020. Conditia rezolutorie este subînteleasã totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din pãrti nu îndeplineste angajamentul sãu. (C. civ. 830, 832, 943, 1075, 1081 si urm., 1012 si urm., 1022, 1101, 1320, 1365, 1439).
Art. 1021. Într-acest caz, contractul nu este desfiintat de drept. Partea în privinta cãreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau sã sileascã pe cealaltã a executa conventia, când este posibil, sau sã-i cearã desfiintarea, cu daune interese. Desfiintarea trebuie sã se cearã înaintea justitiei, care, dupã circumstante, poate acorda un termen pãrtii actionate. (C. civ. 1020).
SECTIUNEA II
Despre obligatia cu termen
Art. 1022. Termenul se deosebeste de conditie, pentru cã el nu suspendã angajamentul, ci numai amânã executarea. (C. civ. 1004 si urm., 1101, 1115 pct. 4, 1146, 1581, 1584).
Art. 1023. Aceea ce se datoreste cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plãteste înainte nu se mai poate repeti. (C. civ. 1092, 1572, 1581, 1584, 1616, 1649).
Art. 1024. Termenul este presupus totdeauna cã s-a stipulat în favoarea debitorului, dacã nu rezultã din stipulatie sau din circumstante cã este primit si în favoarea creditorului.
Art. 1025. Debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, când este cãzut în deconfiturã 1 , sau când, cu fapta sa, a micsorat sigurantele ce prin contract dãduse creditorului sãu. (C. civ. 1323).
1. Insolvabilitatea unui debitor necomerciant.
SECTIUNEA III
Despre obligatiile alternative
Art. 1026. Debitorul unei obligatii alternative este liberat prin predarea unuia din douã lucruri ce erau cuprinse în obligatie. (C. civ. 964).
Art. 1027. Alegerea o are debitorul, dacã nu s-a acordat expres creditorului. (C. civ. 983).
Art. 1028. Debitorul se poate libera predând sau pe unul sau pe altul din lucrurile promise; nu poate însã sili pe creditor a primi parte dintr-unul si parte dintr-altul. (C. civ. 1100, 1101).
Art. 1029. Obligatia este simplã, desi contractatã cu mod alternativ, dacã unul din douã lucruri promise nu poate fi obiectul obligatiei.
Art. 1030. Obligatia alternativã devine simplã, dacã unul din lucrurile promise piere, sau nu mai poate fi predat din orice altã cauzã, si chiar când aceasta s-a întâmplat din greseala debitorului. Pretul acestui lucru nu poate fi oferit în locu-i.
Dacã amândouã lucrurile au pierit, însã unul dintr-însele prin greseala debitorului, el va plãti pretul celui care a pierit în urmã. (C civ. 1156, 1311).
Art. 1031. Când, în cazul prevãzut de articolul precedent, alegerea este, prin conventie, lãsatã creditorului si numai unul din lucruri a pierit, dacã lucrul a pierit fãrã greseala debitorului, creditorul va lua pe cel rãmas; dacã a pierit din greseala debitorului, creditorul poate cere sau lucrul rãmas, sau pretul aceluia ce a pierit; dacã amândouã lucrurile au pierit prin greseala debitorului, creditorul, dupã alegerea sa, poate sã cearã pretul unuia din ele; dacã însã numai unul din ele a pierit prin greseala debitorului, creditorul nu poate cere decât pretul acestui lucru.
Art. 1032. Dacã amândouã lucrurile au pierit, fãrã greseala debitorului, obligatia este stinsã.
Art. 1033. Aceleasi principii se aplicã, când obligatia alternativã cuprinde mai mult de douã lucruri.
SECTIUNEA IV
Despre obligatiile solidare
§ 1. Despre solidaritate între creditori
Art. 1034. Obligatia este solidarã între mai multi creditori, când titlul creantei dã anume drept fiecãrui din ei a cere plata în tot a creantei, si când plata fãcutã unuia din creditori libcrcatã pe debitor. (C. civ. 1059, 1064).
Art. 1035. Poate debitorul plãti la oricare din creditorii solidari, pe cât timp nu s-a fãcut împotrivã-i cerere în judecatã din partea unuia din creditori.
Cu toate acestea remisiunea 1 fãcutã de unul din creditorii solidari, nu elibereazã pe debitor decât pentru partea celui creditor. (C. civ. 1064, 1138 si urm.).
1. Remisiunea este descãrcarea de datorie fãcutã de creditor debitorului sãu.
Art. 1036. Actul care întrerupe prescriptia în privinta unuia din creditorii solidari, profitã la toti creditorii. (C civ. 643, 1045, 1051, 1872).
Art. 1037. Creditorul solidar, care a primit toatã datoria este tinut a împãrti cu ceilalti cocreditori, afarã numai de va proba cã obligatia este contractatã numai în interesul sãu. (C. civ. 1034, si urm., 1053, 1054).
Art. 1038. Creditorul solidar reprezintã pe ceilalti creditori, în toate actele care pot avea de efect conservarea obligatiei. (C. civ. 1036, 1056).
§ 2. Despre obligatia solidarã între debitori
Art. 1039. Obligatia este solidarã din partea debitorilor, când toti s-au obligat la acelasi lucru, astfel cã fiecare poate fi constrâns pentru totalitate, si cã plata fãcutã de unul din debitori libereazã si pe ceilalti cãtre creditor. (C. civ. 1059, 1062 si urm., 1136, 1140 si urm., 1155, 1551, 1872).
Art. 1040. Debitorii solidari se pot obliga sub diferite modalitãti, adicã: unii pur, altii sub o conditie si altii cu termen. (C. civ. 1004 si urm., 1022).
Art. 1041. Obligatia solidarã nu se prezumã, trebuie sã fie stipulatã expres; aceastã regulã nu înceteazã decât numai când obligatia solidarã are loc de drept, în virtutea legii. (C. civ. 918, 1062 si urm., 1520, 1543, 1551, 1571, 1662, 1666 si urm., 1671) .
Art. 1042. Creditorul unei obligatii solidare se poate adresa la acela care va voi dintre debitori, fãrã ca debitorul sã poatã opune beneficiul de diviziune. (C. civ. 1039, 1065, 1662 si urm.).
Art. 1043. Actiunea intentatã contra unuia din debitori nu popreste pe creditor de a exercita asemenea actiune si în contra celorlalti debitori.
Art. 1044. Dacã lucrul debit a pierit din culpa unui sau mai multor debitori solidari, ceilalti debitori nu rãmân liberati de obligatia de a plãti pretul lucrului, dar nu sunt rãspunzãtori pentru daune.
Debitorii care au întârziat de a plãti sunt în culpã.
Creditorul nu poate cere daune decât numai în contra debitorilor în culpã. (C. civ. 1018, 1081, 1156).
Art. 1045. Actiunea intentatã în contra unuia dintre debitori întrerupe prescriptia în contra tuturor debitorilor. (C. civ. 1036, 1872).
Art. 1046. Cererea de dobândã fãcutã în contra unui din debitorii solidari face a curge dobânda în contra tuturor debitorilor. (C. civ. 1088).
Art. 1047. Codebitorul solidar, în contra cãrui creditorul a intentat actiune, poate opune toate exceptiile care îi sunt personale, precum si acelea care sunt comune tuturor debitorilor.
Debitorul actionat nu poate opune acele exceptii care sunt curat personale ale vreunui din ceilalti codebitori. (C. civ. 1965 si urm., 1136 si urm., 1148, 1155, 1653, 1681 ).
Art. 1048 . Când unul din debitori devine erede unic al creditorului, sau când creditorul devine unic erede al unui din debitori, confuziunea nu stinge creanta decât pentru partea debitorului sau a creditorului. (C. civ. 1154) .
Art. 1049. Creditorul care consimte a se împãrti datoria în privinta unuia din codebitori, conservã actiunea solidarã în contra celorlalti debitori, dar cu scãzãmântul pãrtii debitorului, pe care l-a liberat de solidaritate. (C. civ. 1050, 1064, 1141).
Art. 1050. Creditorul care primeste separat partea unuia din debitori, fãrã ca în chitantã sã-si rezerve solidaritatea sau drepturile sale în genere, nu renuntã la solidaritate decât în privinta acestui debitor.
Nu se întelege cã creditorul a renuntat la solidaritate în favoarea unui debitor, când primeste de la el o sumã egalã cu partea ce e dator, dacã chitanta nu zice cã acea sumã este primitã pentru partea debitorului.
Asemenea, din simpla cerere în judecatã formatã în contra unuia din debitori pentru partea sa, dacã, acesta n-a aderat la cerere sau dacã nu s-a dat o sentintã de condamnare, nu se prezumã renuntarea la solidaritatea în favoarea acelui debitor. (C. civ. 1049).
Art. 1051. Creditorul, care primeste separat si fãrã rezerva solidaritãtii portiunea unuia din codebitori din venitul renditei sau în dobânzile unei datorii solidare, nu pierde solidaritatea decât pentru venitul si dobânda trecutã, iar nu si pentru cele viitoare, nici pentru capital, afarã dacã plata separatã nu s-a urmat în curs de 10 ani consecutivi.
Art. 1052. Obligatia solidarã, în privinta creditorului, se împarte de drept între debitori; fiecare din ei nu este dator unul câtre altul decât numai partea sa. (C. civ. 778, 1057 si urm.).
Art. 1053. Codebitorul solidar care a plãtit debitul în totalitate nu poate repeti de la ceilalti decât numai de la fiecare partea sa.
Dacã unul dintre codebitori este nesolvabil, atunci pierderea cauzatã de nesolvabilitatea acestuia se împarte cu analogie 1 între ceilalti codebitori solvabili si între acela care a fãcut plata. (C. civ. 1052, 1054, 1667).
1. În mod proportional
Art. 1054. Când creditorul a renuntat la solidaritate, în favoarea unui sau mai multi din debitori, dacã unul sau mai multi din ceilalti codebitori devin nesolvabili, partea acestora se va împãrti cu analogie 1 între toti ceilalti codebitori, cuprinzându-se si acei care au fost descãrcati de solidaritate. (C. civ. 779, 1668).
1. În mod proportional
Art. 1055. Dacã datoria solidarã este fãcutã numai în interesul unuia din debitorii solidari, acesta în fatã cu ceilalti codebitori rãspunde pentru toatã datoria, cãci în raport cu el, ei nu sunt priviti decât ca fidejusori. (C. civ. 1669 si urm., 1674).
Art. 1056. Codebitorul solidar reprezintã pe ceilalti codebitori în toate actele care pot avea de efect stingerea sau împutinarea obligatiei. (C. civ. 1038, 1039 si urm., 1140, 1155).
SECTIUNEA V
Despre obligatiile divizibile si nedivizibile
Art. 1057. Obligatia este nedivizibilã când obiectul ei, fãrã a fi denaturat, nu se poate face în pãrti nici materiale nici intelectuale. (C. civ. 633, 1052, 1060 si urm., 1695, 1746, 1872).
Art. 1058. Obligatia este încã nedivizibilã, când obiectul este divizibil, dar pãrtile contractante l-au privit sub un raport de nedivizibilitate.
Art. 1059. Solidaritatea contractatã nu dã unei obligatii caracterul de nedivizibilitate. (C. civ. 1034 si urm.).
§ 1. Despre efectele obligatiei divizibile
Art. 1060. Obligatia primitoare de diviziune trebuie sã se execute între creditor si debitor ca si cum ar fi nedivizibilã. Divizibilitatea nu se aplicã decât în privinta erezilor lor, care nu pot cere creanta, sau care nu sunt tinuti de a o plãti decât în proportie cu pãrtile lor ereditare. (C. civ. 653, 774 si urm., 893, 896, 918, 1052, 1061, 1072, 1101, 1611, 1695).
Art. 1061. Principiul din articolul precedent nu se aplicã în privinta erezilor debitorului:
1. când debitul are de obiect un corp cert;
2. când unul din erezi este însãrcinat singur, prin titlu, cu executarea obligatiei;
3. când rezultã sau din natura obligatiei, sau din aceea a lucrului ce ea are de obiect, sau din scopul ce pãrtile îsi au propus prin contract, cã intentia lor a fost ca debitul sã nu se poatã achita în pãrti.
În cel dintâi caz, eredele, care posedã lucrul debit, poate fi actionat pentru totalitate, rãmânându-i recurs în contra celorlalti erezi.
În cel de al doilea caz, numai eredele însãrcinat cu plata debitului, si în cel de al treilea caz, fiecare erede poate fi actionat pentru totalitate, rãmânându-i recurs în contra coerezilor. (C. civ. 776 si urm., 977, 1011, 1026 si urm., 1058, 1062 si urm., 1611, 1695, 1746).
§ 2. Despre efectele obligatiei nedivizibile
Art. 1062. Fiecare din cei care au contractat împreunã un debit nedivizibil este obligat pentru totalitate, cu toate cã obligatia nu este contractatã solidar. (C. civ. 1039 si urm., 1059, 1071, 1611, 1695).
Art. 1063. Sunt obligati asemenea în tot si erezii aceluia care a contractat obligatia nedivizibilã. (C. civ. 653, 776 si urm., 908) .
Art. 1064. Fiecare din erezii creditorului poate pretinde în totalitate executarea obligatiei nedivizibile.
Un singur erede nu poate face remisiunea totalitãtii debitului, nu poate primi pretul în locul lucrului.
Dacã unul din erezi a remis singur debitul sau a primit pretul lucrului, coeredele sãu nu poate pretinde lucrul nedivizibil decât cu scãderea pãrtii eredelui, care a fãcut remisiunea sau care a primit pretul. (C. civ. 1034 si urm., 1042, 1049 si urm., 1138 si urm., 1611).
Art. 1065. Eredele debitorului, fiind chemat în judecatã pentru totalitatea obligatiei, poate cere un termen ca sã punã în cauzã si pe coerezii sãi, afarã numai dacã debitul va fi de naturã a nu putea fi achitat decât de eredele tras în judecatã, care atunci poate sã fie osândit singur, rãmânându-i recurs în contra coerezilor sãi. (C. civ. 774, 777, 1042 si urm., 1071) .
SECTIUNEA VI
Despre obligatiile cu clauzã penalã
Art. 1066. Clauza penalã este aceea prin care o persoanã, spre a da asigurare pentru executarea unei obligatii, se leagã a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i. (C. civ. 1087, 1708).
Art. 1067. Nulitatea obligatiei principale atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligatiei principale. (C. civ. 1008).
Art. 1068. Creditorul are facultatea de a cere de la debitorul care n-a executat la timp, sau îndeplinirea clauzei penale, sau aceea a obligatiei principale. (C. civ. 1078, 1079).
Art. 1069. Clauza penalã este o compensatie a daunelor interese, ce creditorul suferã din neexecutarea obligatiei principale.
Nu poate dar creditorul cere deodatã si penalitatea si obiectul obligatiei principale, afarã dacã penalitatea nu s-a stipulat pentru simpla întârziere a executãrii. (C. civ. 1075 si urm., 1081 si urm., 1087).
Art. 1070. Penalitatea poate fi împutinatã de judecãtor, când obligatia principalã a fost executatã în parte. (C. civ. 1087, 1101) .
Art. 1071 . Când obligatia principalã, contractatã cu o clauzã penalã, este nedivizibilã, penalitatea este debitã prin contraventia unuia singur din erezi, si se va putea cere sau în totalitate, în contra aceluia care a comis contraventia, sau de la fiecare erede în proportie cu partea sa ereditarã, iar ipotecar pentru tot.
Acela din erezi care a plãtit are recurs în contra eredelui din faptul cãrui s-a îndeplinit conditia penalitãtii. (C. civ. 653, 774 si urm., 1062 si urm.).
Art. 1072. Când obligatia principalã contractatã cu o clauzã penalã este divizibilã, nu rãmâne supus la penalitate decât acel erede al debitorului care a cãlcat legãmântul, si acesta numai pentru partea la care este tinut în obligatia principalã, fãrã a avea creditorul vreo actiune în contra acelora care au executat obligatia principalã.
Aceastã regulã primeste exceptie în cazul când cugetul pãrtilor a fost ca plata obligatiei principale sã nu poatã fi fãcutã în pãrti, si unul din coerezi a împiedicat executarea obligatiei pentru totalitate. În acest caz creditorul poate cere de la acesta penalitatea întreagã, iar de la ceilalti coerezi numai pentru partea lor ereditarã, rãmânând recursul ce au în contra eredelui care a împiedicat executarea obligatiei. (C civ. 1061).
CAPITOLUL VII
Despre efectele obligatiilor
Art. 1073. Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactã a obligatiei, si în caz contrar are dreptul la dezdãunare. (C. civ. 1021, 1074 si urm., 1081 si urm., 1084).
Art. 1074. Obligatia de a da cuprinde pe aceea de a preda lucrul si de a-l conserva pânã la predare.
Lucrul este rizico-pericolul creditorului, afarã numai când debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului. (C. civ. 942, 1079 si urm., 1081 si urm., 1156, 1314 si urm., 1391, 1406, 1479 si urm.).
Art. 1075. Orice obligatie de a face sau de a nu face se schimbã în dezdãunãri, în caz de neexecutare din partea debitorului. (C. civ. 1801 si urm.).
Art. 1076. Creditorul poate cere a se distrui 1 ceea ce s-a fãcut, cãlcându-se obligatia de a nu face si toate cere a fi autorizat a distrui 1 el însusi, cu cheltuiala debitorului, afarã de dezdãunãri.
1. Distruge
Art. 1077. Nefiind îndeplinitã obligatia de a face, creditorul poate asemenea sã fie autorizat de a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului.
Art. 1078. Dacã obligatia consistã în a nu face, debitorul, care a cãlcat-o, este dator a da despãgubire pentru simplul fapt al contraventiei. (C. civ. 1079, 1081 si urm.).
Art. 1079. Dacã obligatia consistã în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliul sãu.
Debitorul este de drept în întârziere:
1. în cazurile anume determinate de lege;
2. când s-a contractat expres cã debitorul va fi în întârziere la împlinirea termenului, fãrã a fi necesitatea de notificare;
3. când obligatia nu putea fi îndeplinitã decât în un timp determinat, ce debitorul a lãsat sã treacã.
Art. 1080. Diligenta ce trebuie sã se punã în îndeplinirea unei obligatii este totdeauna aceea a unui bun proprietar.
Aceastã regulã se aplicã cu mai mare sau mai micã rigoare în cazurile anume determinate de aceastã lege. (C civ. 541, 715, 989, 1018, 1429, 1479, 1540, 1564, 1566, 1633, 1691).
Art. 1081. Daunele nu sunt debite decât atunci când debitorul este în întârziere de a îndeplini obligatia sa, afarã numai de cazul când lucrul ce debitorul era obligat de a da sau a face, nu putea fi dat nici fãcut decât într-un timp oarecare ce a trecut. (C. civ. 1075, 1079, 1321).
Art. 1082. Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligatiei, sau pentru întârzierea executãrii, cu toate cã nu este rea-credintã din partei, afarã numai dacã nu va justifica cã neexecutarea provine din cauzã strãinã, care nu-i poate fi imputatã.
Art. 1083. Nu poate fi loc la daune-interese când, din o fortã majorã sau din un caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a fãcut aceea ce-i era poprit. (C. civ. 1082, 1156, 1435, 1475, 1624, 1625).
Art. 1084. Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit si beneficiul de care a fost lipsit, afarã de exceptiile si modificãrile mai jos mentionate.
Art. 1085. Debitorul nu rãspunde decât de daunele-interese care au fost prevãzute sau care au putut fi prevãzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligatiei nu provine din dolul sãu. (C. civ. 960).
Art. 1086 . Chiar în cazul când neexecutarea obligatiei rezultã din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie sã cuprindã decât aceea ce este o consecintã directã si necesarã a neexecutãrii obligatiei. (C. civ. 960, 1084).
Art. 1087. Când conventia cuprinde cã partea care nu va executa va plãti o sumã oarecare drept daune-interese, nu se poate acorda celeilalte pãrti o sumã nici mai mare nici mai micã. (C. civ. 1066 si urm., 1093 si urm.).
Art. 1088. La obligatiile care au de obiect o sumã oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legalã, afarã de regulile speciale în materie de comert, de fidejusiune si societate.
Aceste daune-interese se cuvin fãrã ca creditorul sã fie tinut a justifica despre vreo pagubã; nu sunt debite decât din ziua cererii înjudecatã, afarã de cazurile în care, dupã lege, dobânda curge de drept. (C civ. 1081 si urm., 1589).
Art. 1089. Dobânda pe timpul trecut poate produce dobândã, sau prin cerere în judecatã sau prin conventie specialã, numai ca, sau în cerere sau în conventie, sã fie chestiune de dobândã debitã cel putin pentru un an întreg.
Clauza prin care, de mai înainte si în momentul formãrii unei conventii alta decât o conventie comercialã, se va stipula dobânda la dobânzile datorite pentru un an sau pentru mai putin, ori mai mult de un an, sau la alte venituri viitoare, se va declara nulã.
Art. 1090. Cu toate acestea, veniturile pe timpul trecut, precum: arenzi, chirii, venituri de rendite perpetue sau pe viatã, produc dobândã din ziua cererii sau a conventiei.
Aceeasi regulã se aplicã la restitutiuni de fructe si la dobânzile plãtite de o a treia persoanã creditorului, în contul debitorului.
CAPITOLUL VIII
Despre stingerea obligatiilor
Art. 1091. Obligatiile se sting prin platã, prin novatiune, prin remitere voluntarã, prin compensatie, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul conditiei rezolutorii si prin prescriptie. (C. civ. 1019, 1092 si urm., 1128 si urm., 1138 si urm., 1143 si urm., 1154, 1156, 1837 si urm., 1900).
SECTIUNEA I
Despre platã
§ 1. Despre platã în genere
Art. 1092. Orice platã presupune o datorie; ceea ce s-a plãtit fãrã sã fie debit este supus repetitiunii.
Repetitiunea nu este admisã în privinta obligatiilor naturale, care au fost achitate de bunãvoie. (C. civ. 966 si urm., 992 si urm., 1023, 1053, 1408, 1638, 1671).
A se vedea art. 20 din Decretul nr. 167/1958 (B. Of. nr. 19 din 21 aprilie 1958, republicat în B. Of. nr. 11 din 15 iulie 1960), cu modificãrile ulterioare.
Art. 1093. Obligatia poate fi achitatã de orice persoanã interesatã, precum de un coobligat sau de un fidejusor.
Obligatia poate fi achitatã chiar de o persoanã neinteresatã; aceastã persoanã trebuie însã sã lucreze în numele si pentru achitarea debitorului, sau de lucreazã în numele ei propriu, sã nu se subroge, în drepturile creditorului. (C. civ. 973, 987, 1094, 1106 si urm., 1655, 1669).
Art. 1094. Obligatia de a face nu se poate achita de altã persoanã în contra vointei creditorului, când acesta are interes ca debitorul chiar s-o îndeplineascã. (C. civ. 1075 si urm., 1485).
Art. 1095. Plata, ca sã fie valabilã, trebuie fãcutã de proprietarul capabil de a înstrãina lucrul dat în platã.
Cu toate acestea, plata unei sume în bani, sau altor lucruri ce se consumã prin întrebuintare, nu poate fi repetitã contra creditorului care le-a consumat de bunã-credintã, desi plata s-a fãcut de o persoanã ce nu era proprietar sau care nu era capabilã de a înstrãina. (C. civ. 946 si urm., 992, 1097, 1899).
Art. 1096. Plata trebuie sã se facã creditorului sau împuternicitului sãu, sau aceluia ce este autorizat de justitie sau de lege a primi pentru dânsul.
Plata datã aceluia ce n-are împuternicire de a primi pentru creditor, este valabilã, dacã acest din urmã o ratificã sau profitã de dânsa. (C. civ. 1097 si urm., 1190, 1532 si urm., 1609).
Art. 1097. Plata fãcutã cu bunã-credintã acelui ce are creanta în posesiunea sa, este valabilã chiar dacã în urmã posesorul ar fi evins.
Art. 1098. Dacã creditorul este necapabil de a primi, plata ce i se face nu este valabilã, afarã numai dacã debitorul probeazã cã lucrul plãtit a profitat creditorului. (C. civ. 1096).
Art. 1099. Plata fãcutã de debitor creditorului sãu în urma unui sechestru sau opozitii 1 nu este valabilã în privinta creditorilor sechestranti si oponenti; acestia pot, în virtutea dreptului lor, sã-l sileascã a plãti din nou; debitorul însã, în acest caz, are recurs în contra creditorului. (C. civ. 1152, 1616).
1. Textul se referã la poprirea în mâinile celor de-al treilea.
Art. 1100. Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datoreste, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egalã sau mai mare. (C. civ. 1578, 1604, 1683).
Art. 1101. Debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibilã chiar.
Cu toate acestea, judecãtorii pot, în considerarea pozitiei debitorului, sã acorde mici termene pentru platã si sã opreascã executarea urmãririlor, lãsând lucrurile în starea în care se gãsesc.
Judecãtorii însã nu vor uza de aceastã facultate decât cu mare rezervã. (C. civ. 1057 si urm., 1115 pct. 3, 1582, 1831 ).
Art. 1102. Debitorul unui corp cert si determinat este liberat prin trãdarea 1 lucrului în starea în care se gãsea la predare, dacã deteriorãrile ulterioare nu sunt ocazionate prin faptul sau greseala sa, nici prin aceea a persoanelor pentru care este responsabil, sau dacã înaintea acestor deteriorãri n-a fost în întârziere. (C. civ. 903, 998 si urm., 1074 si urm., 1083, 1324, 1434, 1605).
1. Predarea
Art. 1103 . Dacã datoria este un lucru determinat numai prin specia sa, debitorul, ca sã se libereze, nu este dator a-l da de cea mai bunã specie, nici însã de cea mai rea.
Art. 1104. Plata trebuie a se face în locul arãtat în conventie. Dacã locul nu este arãtat, plata, în privinta lucrurilor certe si determinate, se va face în locul în care se gãsea obiectul obligatiei în timpul contractãrii.
În orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului. (C. civ. 1115 pct. 6, 1121, 1319, 1362, 1614).
Art. 1105. Cheltuielile pentru efectuarea plãtii sunt în sarcina debitorului. (C. civ. 1117, 1305, 1317, 1614).
§ 2. Despre plata prin subrogatie
Art. 1106. Subrogatia în drepturile creditorului, fãcutã în folosul unei a treia persoane ce îi plãteste, este sau conventionalã sau legalã. (C. civ. 1093, 1670, 1682).
Art. 1107. Aceastã subrogare este conventionalã:
1. când creditorul, primind plata sa de la o altã persoanã, dã acestei persoane drepturile, actiunile, privilegiile sau ipotecile sale, în contra debitorului; aceastã subrogatie trebuie sã fie expresã si fãcutã tot într-un timp cu plata;
2. când debitorul se împrumutã cu o sumã spre a-si plãti datoria si subrogã pe împrumutãtor în drepturile creditorului. Ca sã fie valabilã aceastã subrogatie, trebuie sã se facã actul de împrumut si chitanta înaintea tribunalului, sã se declare în actul de împrumut cã suma s-a luat pentru a face plata, si în chitantã sã fie declarat cã plata s-a fãcut cu banii dati pentru aceasta de noul creditor. Aceastã subrogatie se opereazã fãrã concursul vointei creditorului. (C. civ. 1093).
A se vedea:
Art. 76 din Legea nr. 115/1938 pentru unificarea dispozitiilor privitoare la cãrtile funciare (M. Of. nr. 95 din 27 aprilie 1938), cu modificãrile ulterioare, potrivit cãruia cel subrogat în drepturile creditorului ipotecar va putea cere înscrierea strãmutãrii dreptului de ipotecã, în temeiul înscrisurilor ce dovedesc subrogatia.
Art. 1108. Subrogatia se face de drept:
1. în folosul aceluia care, fiind el însusi creditor, plãteste altui creditor, ce are preferintã;
2. în folosul aceluia care, dobândind un imobil, plãteste creditorilor cãror acest imobil era ipotecat;
3. în folosul aceluia care, fiind obligat cu altii sau pentru altii la plata datoriei, are interes de a o desface;
4. în folosul eredului beneficiar, care a plãtit din starea sa datoriile succesiunii. (C. civ. 713, 777 si urm., 1053 si urm., 1510, 1670, 1722, 1746, 1778, 1799, 1812).
Art. 1109. Subrogatia stabilitã prin articolele precedente se opereazã atât în contra fidejusorului, cât si în contra debitorului. Ea nu poate desfiinta dreptul creditorului, când plata i s-a fãcut numai pentru parte din datorie; în acest caz el poate exercita, pentru ce are a mai lua, aceleasi drepturi ce exercitã si subrogatul, pentru partea plãtitã, celui cui a fãcut o platã partialã. (C. civ. 1652 si urm.).
§ 3. Despre imputatia plãtii
Art. 1110. Debitorul, având mai multe datorii, al cãror obiect este de aceeasi spetã, are dreptul a declara, când plãteste, care este datoria ce voieste a desface. (C. civ. 1506).
Art. 1111. Debitorul unei datorii, pentru care se plãteste dobândã, sau o renditã, nu poate, fãrã consimtãmântul creditorului, sã impute plata ce face pe capital cu preferintã asupra renditei sau a dobânzii. Plata partialã, fãcutã pe capital si dobândã, se imputã mai întâi asupra dobânzii. (C. civ. 1588).
Art. 1112. Când debitorul unor deosebite datorii a primit o chitantã prin care creditorul imputã aceea ce a luat special asupra uneia din aceste datorii, debitorul nu mai poate cere ca imputatia sã se facã asupra unei alte datorii, afarã numai dacã creditorul l-a amãgit sau l-a surprins.
Art. 1113. Când în chitantã nu se zice nimic despre imputatie, plata trebuie sã se impute asupra aceleia din datorii ajunse la termen, pe care debitorul, în acel timp, avea mai mare interes a o desface. În caz de o datorie ajunsã la termen si alta neajunsã, desi aceasta din urmã ar fi mai oneroasã, imputatia se face asupra celei ajunse la termen.
Dacã datoriile sunt de egalã naturã, imputatia se face asupra celei mai vechi; dacã datoriile sunt în toate egale, imputatia se face proportional asupra tuturora. (C. civ. 1151, 1506).
§ 4. Despre ofertele de platã si despre consemnatiuni
Art. 1114. Când creditorul unei sume de bani refuzã de a primi plata, debitorul poate sã-i facã oferte reale, si, refuzând creditorul de a primi, sã consemneze suma.
Ofertele reale, urmate de consemnatiune, libereazã pe debitor; ele, în privintã-i tin loc de platã, de sunt valabil fãcute, si suma consemnatã, cu acest mod, este în rizico-pericolul creditorului.
Procedura ofertei de platã si a consemnatiunii este reglementatã prin art. 586-590 Cod procedurã civilã.
Art. 1115. Pentru ca ofertele sã fie valabile trebuie:
1. sã fie fãcute creditorului, ce are capacitatea de a primi, sau acelui ce are dreptul de a primi pentru dânsul;
2. sã fie fãcute de o persoanã capabilã de a plãti;
3. sã fie fãcute pentru toatã suma exigibilã, pentru rendite si dobânzi datorite, pentru cheltuieli lichidate si pentru o sumã oarecare în privinta cheltuielilor nelichidate, sumã asupra cãreia se poate reveni, dupã lichidarea acestor cheltuieli;
4. termenul sã fie împlinit, dacã a fost stipulat în favoarea creditorului;
5. conditia sub care datoria s-a contractat sã se fi îndeplinit;
6. ofertele sã fie fãcute în locul ce s-a hotãrât pentru platã, si dacã locul pentru platã nu s-a determinat prin o conventie specialã, sã fie fãcute sau creditorului în persoanã, sau la domiciliul sãu, sau la domiciliul ales pentru executarea conventiei;
7. ofertele sã fie fãcute prin un ofiter public 1 ce era competent, pentru astfel de acte. (C. civ. 1095 si urm., 1104).
A se vedea si art. 587 Cod procedurã civilã.
1. Executor judecãtoresc
Art. 1116. Nu este necesar pentru validitatea consemnatiunii ca ea sã fi fost autorizatã de judecãtor; e destul:
1. sã fi fost precedatã de o somatie significatã 2 creditorului, în care sã se arate ziua, ora si locul unde suma oferitã are sã fie depusã;
2. ca debitorul sã depunã suma oferitã în casa de depozite si consemnatiuni, cu dobânda ei pânã în ziua depunerii.
2. Comunicatã
Art. 1117. Cheltuielile ofertelor reale si ale consemnatiunii sunt în sarcina creditorului, de sunt fãcute valabil. (C. civ. 1105) .
Art. 1118. Pe cât timp consemnatiunea nu s-a primit de creditor, debitorul poate sã ia înapoi suma depusã, si într-acest caz codebitorii sau fidejusorii sãi nu sunt liberati.
Art. 1119. Când debitorul a dobândit o hotãrâre ce are puterea lucrului judecat, prin care ofertele sau consemnatiunea s-au declarat bune si valabile, el nu mai poate, chiar cu consimtãmântul creditorului, sã-si retragã suma depusã în prejudiciul codebitorilor sau fidejusorilor sãi.
Art. 1120. Creditorul, care a consimtit ca debitorul sã-si retragã consemnatiunea, dupã ce aceasta s-a declarat valabilã printr-o hotãrâre ce dobândise puterea lucrului judecat, pierde dreptul de privilegii sau ipoteci ce avea pentru plata creantei sale.
Art. 1121. Dacã lucrul debit este un corp cert care trebuie a se trãda 1 în locul unde se gãseste, debitorul este obligat a soma pe creditor sã-l ia, printr-un act ce i se va notifica sau în persoana sau la domiciliul sãu, sau la domiciliul ales pentru executarea conventiei. Dupã aceastã somatie, dacã creditorul nu-si ia lucrul si debitorul are trebuintã de locul unde este pus, acesta din urmã poate lua permisiunea justitiei ca sã-l depunã în altã parte. (C. civ. 1104, 1319).
1. A se preda
§ 5. Despre cesiunea bunurilor
Art. 1122 . Cesiunea bunurilor este abandonarea stãrii sale întregi, fãcutã de debitorul ce nu poate plãti creditorului sau creditorilor sãi.
Art. 1123. Cesiunea bunurilor e voluntarã sau judiciarã.
Art. 1124. Cesiunea bunurilor voluntarã este aceea ce se acceptã de creditori de bunã voie si care n-are alt efect decât acela ce rezultã chiar din stipulatiile conventiei încheiate între ei si debitor.
Art. 1125. Cesiunea bunurilor este un beneficiu pe care legea îl acordã debitorului nefericit si de bunã-credintã, cãrui ca sã-si poatã redobândi libertatea, i se permite sã se dea creditorilor sãi înaintea justitiei toate bunurile sale, si chiar în caz de stipulatie contrarie.
Art. 1126. Cesiunea judiciarã nu transmite creditorilor proprietatea; ea le dã numai dreptul de a face sã se vândã bunurile în folosul lor si de a le lua venitul pânã la vânzare.
Art. 1127. Creditorii nu pot refuza cesiunea judiciarã, decât în cazurile exceptate de lege. Ea descarcã pe debitor de constrângerea corporalã; nu-l libereazã însã decât pânã în concurentã cu valoarea bunurilor lãsate în dispozitia creditorilor. Când bunurile nu sunt îndestulãtoare, el este obligat, de va dobândi altele, sã le lase si pe acestea în dispozitia creditorilor pânã la plata datoriei întregi.
SECTIUNEA II
Despre novatiune
Art. 1128. Novatiunea se opereazã în trei feluri:
l. când debitorul contracteazã în privinta creditorului sãu o datorie nouã ce se substituie celei vechi care este stinsã;
2. când un nou debitor este substituit celui vechi, care este descãrcat de creditor;
3. când, prin efectul unui nou angajament, un nou creditor este substituit celui vechi, cãtre care debitorul este descãrcat. (C. civ. 782, 1107, 1120, 1129 si urm., 1391 si urm.).
Art. 1129. Novatiunea nu se opereazã decât între persoane capabile de a contracta. (C. civ. 946 si urm.).
Art. 1130. Novatiunea nu se prezumã. Vointa de a o face trebuie sã rezulte evident din act.
Art. 1131. Novatiunea, prin substituirea unui nou debitor, poate sã se opereze fãrã concursul primului debitor.
Art. 1132. Delegatia, prin care un debitor dã creditorului un alt debitor ce se obligã cãtre dânsul, nu opereazã novatiunea, dacã creditorul n-a declarat expres, cã descarcã pe debitorul ce a fãcut delegatia. (C. civ. 1107, 1393).
Art. 1133. Creditorul ce a descãrcat pe debitorul de care s-a fãcut delegatia n-are recurs în contra acestui debitor, dacã debitorul delegat devine nesolvabil, afarã de cazul când prin act se rezervã expres acest drept, sau când delegatul este declarat falit sau cãzut în deconfiturã 1 , în momentul delegatiei.
1. Starea de insolvabilitate a unui debitor necomerciant.
Art. 1134. Privilegiile si ipotecile creantei celei vechi nu le are si creanta ce i este substituitã, afarã de cazul când creditorul le-a rezervat expres.
Art. 1135. Când novatiunea se opereazã prin substituirea unui nou debitor, privilegiile si ipotecile primitive ale creantei nu pot trece asupra bunurilor noului debitor.
Art. 1136. Când novatiunea se opereazã între creditor si unul din debitorii solidari, privilegiile si ipotecile vechii creante nu se pot rezerva decât asupra bunurilor acelui care contractã noua datorie.
Art. 1137. Codebitorii sunt liberati prin novatiunea fãcutã între creditori si unul din debitorii solidari.
Novatiunea fãcutã în privinta debitorului principal libereazã cautiunile.
SECTIUNEA III
Despre remiterea datoriei
Art. 1138. Remiterea voluntarã a titlului original fãcutã de creditor debitorului dã proba liberatiunii.
Remiterea voluntarã a copiei legalizate a titlului lasã a se presupune remiterea datoriei sau plata, pânã la proba contrarie.
Art. 1139. Remiterea lucru lui dat ca sigurantã nu este de ajuns ca sã facã a se presupune remiterea datoriei.
Art. 1140. Remiterea titlului original sau a copiei legalizate a titlului fãcutã unuia din debitori, are acelasi efect în folosul codebitorilor.
Art. 1141. Remiterea sau descãrcarea expresã fãcutã în folosul unuia din codebitorii solidari, libereazã pe toti ceilalti, afarã numai dacã creditorul si-a rezervat anume drepturile sale în contra acestor din urmã.
În cazul din urmã, creditorul nu poate cere plata datoriei decât scãzând partea celui cãrui a fãcut remitere (C. civ. 1039, 1049).
Art. 1142. Remiterea sau descãrcarea expresã fãcutã debitorului principal libereazã cautiunile.
Aceea acordatã cautiunii nu libereazã pe debitorul principal.
Aceea acordatã unei din cautiuni nu libereazã în totul pe celelalte.
Aceea acordatã unei cautiuni datã în urmã prin act separat, nu libereazã în nimic pe celelalte.
Aceea ce creditorul a primit de la o cautiune pentru a o descãrca din chezãsia sa trebuie sã se impute asupra datoriei si sã descarce pe debitorul principal si pe celelalte cautiuni.
SECTIUNEA IV
Despre compensatie
Art. 1143. Când douã persoane sunt datoare una alteia, se opereazã între dânsele o compensatie care stinge amândouã datoriile în felul si cazurile exprese mai jos. (C. civ. 1144 si urm., 1508, 1570).
Art. 1144. Compensatia se opereazã de drept, în puterea legii, si chiar când debitorii n-ar sti nimic despre aceasta; cele douã datorii se sting reciproc în momentul când ele se gãsesc existând deodatã si pânã la concurenta cotitãtilor lor respective.
Art. 1145. Compensatia n-are loc decât între douã datorii care deopotrivã au de obiect o sumã de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibile de aceeasi specie si care sunt deopotrivã lichide si exigibile.
Prestatiile în fructe, al cãror pret este regulat prin mercuriale, se compenseazã cu sumele lichide si exigibile.
Art. 1146. Termenul de gratie nu împiedicã compensatia. (C. civ. 1101) .
Art. 1147. Compensatia se opereazã oricare ar fi cauzele unei sau celeilalte datorii, afarã de cazurile:
1. unei cereri pentru restitutiunea unui lucru ce pe nedrept s-a luat de la proprietar;
2. unei cereri pentru restitutiunea unui depozit neregulat;
3. unei datorii declarate nesesizabile. (C. civ. 1560 si urm., 1570, 1591 si urm.).
Art. 1148. Compensatia se opereazã în privinta cautiunii, pentru ceea ce creditorul doreste debitorului principal.
Compensatia n-are loc, în privinta debitorului principal pentru ceea ce creditorul datoreste cautiunii. (C. civ. 1039 si urm., 1047, 1141, 1142, 1681) .
Art. 1149. Debitorul, care a acceptat pur si simplu ca un creditor sã facã cesiunea drepturilor sale unei alte persoane, nu mai poate invoca în contra cesionarului compensatia care ar fi avut în privinta cedentului, înaintea acceptãrii.
Când cesiunea s-a notificat debitorului, dar nu s-a acceptat de dânsul, nu se împiedicã decât compensatia posterioarã acestei notificãri. (C. civ. 1391 si urm.).
Art. 1150. Când cele douã datorii nu sunt platnice într-acelasi loc, nu se poate opera compensatia decât plãtind cheltuielile remiterii 1 . (C. civ. 1104, 1105).
1. Cheltuielile determinate de efectuarea plãtii în alt loc.
Art. 1151. Când sunt mai multe datorii compensabile, datorile de aceeasi persoanã, se urmeazã, pentru compensatie, regulile stabilite pentru imputatie de art. 1113.
Art. 1152. Compensatia n-are loc în prejudiciul drepturilor dobândite de alte persoane. Astfel cel ce, fiind debitor, a devenit creditor în urma sechestrului 1 ce i s-a fãcut de o altã persoanã, nu poate invoca compensatia în prejudiciul sechestrantului. (C. civ. 1099).
1. Popririi
Art. 1153. Acel ce a plãtit o datorie stinsã, de drept, prin compensatie, nu mai poate, repetând plata creantei pentru care n-a invocat compensatia, sã pretindã, în prejudiciul altor persoane, privilegiile sau ipotecile acestei creante, afarã numai dacã este o cauzã evidentã, ce l-a fãcut sã nu cunoascã creanta care trebuia sã compenseze datoria sa. (C. civ. 1144, 1299).
Art. 1154. Când calitãti necompatibile se întâlnesc pe capul aceleiasi persoane se face o confuzie, care stinge amândouã drepturile, activ si pasiv. (C. civ. 557, 565, 638, 1048, 1155, 1617, 1680).
Art. 1155. Confuziunea, ce se opereazã prin concursul calitãtilor de creditor si debitor principal, libereazã cautiunile.
Aceea ce se opereazã prin concursul calitãtilor de creditor sau debitor si cautiune, nu aduce stingerea obligatiei principale; aceea ce se opereazã prin concursul calitãtilor de creditor si debitor nu profitã codebitorilor sãi solidari, decât pentru portiunea datoratã de dânsul. (C. civ. 713, 781, 1039, 1048, 1141, 1142, 1148, 1680).
SECTIUNEA VI
Despre pierderea lucrului datorat si despre diferitele cazuri în care îndeplinirea obligatiei este imposibilã
Art. 1156. Când obiectul obligatiei este un corp cert si determinat, de piere, de se scoate din comert, sau se pierde astfel încât absolut sã nu se stie de existenta lui, obligatia este stinsã, dacã lucrul a pierit sau s-a pierdut, fãrã greseala debitorului, si înainte de a fi pus în întârziere.
Chiar când debitorul este pus în întârziere, dacã nu a luat asupra-si cazurile fortuite, obligatia se stinge, în caz când lucrul ar fi pierit si la creditor, dacã i s-ar fi dat.
Debitorul este tinut de a proba cazurile fortuite ce alegã. Ori în ce chip ar pieri sau s-ar pierde lucrul furat, pierderea sa nu libereazã pe cel ce l-a sustras de a face restitutiunea pretului.
Obligatia se stinge întotdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilã îndeplinirea acestei obligatii. (C. civ. 557, 565, 636, 760, 927, 998 si urm., 1030, 1083, 1156, 1311, 1434, 1439, 1479 si urm., 1566, 1624, 1625).
SECTIUNEA VII
Despre actiunea de anulare sau resciziune
Art. 1157. Minorul poate exercita actiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricãrei conventii. (C. civ. 694, 954, 1158 si urm.).
Textul a fost modificat implicit prin alin. 1 si 2 ale art. 25 al Decretului nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei si a Decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice (B. Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954), cu modificãrile ulterioare.
Art. 1158. Când leziunea rezultã dintr-un eveniment cazual si neasteptat, minorul n-are actiunea în resciziune. (C. civ. 1083).
Art. 1159. Minorul ce face o simplã declaratie cã este major are actiunea în resciziune. (C. civ. 1162).
Art. 1160. Minorul comerciant, bancher sau artizan, n-are actiunea în resciziune contra angajamentelor ce a luat pentru comertul sau arta sa.
Textul a devenit inaplicabil cu privire la comercianti, întrucât acestia, potrivit art. 10 din Codul de comert, nu pot avea aceastã calitate înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândeste majoritatea.
Art. 1161. Minorul n-are actiunea în resciziune contra conventiilor fãcute în contractul de cãsãtorie, dacã acesta s-a fãcut cu consimtãmântul si asistenta acelora al cãror consimtãmânt este cerut pentru validitatea cãsãtoriei sale.
Textul a fost abrogat implicit prin abrogarea art. 1223-1293 C. civ., privitoare la contractul de cãsãtorie, precum si prin abrogarea art. 131 si urm. C. civ., privitoare la consimtãmântul cerut pentru cãsãtoria minorului.
Art. 1162. Minorul n-are actiunea în resciziune contra obligatiilor ce rezultã din delictele sau cvasi-delictele sale.
Art. 1163. Minorul nu mai poate exercita actiune în resciziune în contra angajamentului fãcut în minoritate, dacã l-a ratificat dupã ce a devenit major, si aceasta si în cazul când angajamentul este nul în forma sa, si în acela când produce numai leziune. (C. civ. 1190).
Art. 1164. Când minorii, interzisii sau femeile mãritate sunt admisi, în aceastã calitate, a exercita actiune de resciziune în contra angajamentelor lor, ei nu întorc aceea ce au primit, în urmarea acestor angajamente, în timpul minoritãtii, interdictiei sau maritajului, decât dacã se probeazã cã au profitat de aceea ce li s-a dat.
Textul a devenit inaplicabil prin efectul Legii privitoare la ridicarea incapacitãtii civile a femeii mãritate (Decretul nr. 1412, M. Of. nr. 94 din 20 aprilie 1932).
Art. 1165. Majorul nu poate, pentru leziune, sã exercite actiunea în resciziune. (C. civ. 797).
A se vedea nota de sub art. 1157 C. civ.
Art. 1166. Când formalitãtile cerute, în privinta minorilor sau interzisilor, atât pentru înstrãinarea imobilelor, cât si pentru împãrtirea unei succesiuni, s-au îndeplinit, ei sunt, relativ la aceste acte, considerati ca si cum le-ar fi fãcut în majoritate sau înaintea interdictiei. (C. civ. 729 si urm., 749).
A se vedea si art. 105, 129 si 147 din Codul familiei.
Art. 1167. În lipsa unui act de confirmare sau de ratificare, este destul ca obligatia sã se execute voluntar, dupã epoca în care obligatia putea fi valabil confirmatã sau ratificatã.
Confirmarea, ratificarea, sau executarea voluntarã, în forma si în epoca determinatã de lege, tine loc de renuntare în privinta mijloacelor si exceptiilor ce puteau fi opuse acestui act, fãrã a se vãtãma însã drepturile persoanelor a treia.
Confirmarea sau ratificarea, sau executarea voluntarã a unei donatiuni, fãcutã de cãtre erezi sau reprezentantii donatorului, dupã moartea sa, tine loc de renuntare, atât în privinta viciilor de formã, cât si în privinta oricãrei alte exceptii. (C. civ. 959 si urm., 1163, 1546, 1713, 1843).
Art. 1168. Donatorul nu poate repara, prin nici un act confirmativ, viciurile unei donatiuni între vii; nulã în privinta formei, ea trebuie sã se refacã cu formele legiuite. (C. civ. 813 si urm. 1167).
CODUL CIVIL
pagina a V-a
CAPITOLUL IX
Despre probatiunea obligatiilor si a plãtii
Art. 1169. Cel ce face o propunere înaintea judecãtii trebuie sã o dovedeascã.
Art. 1170. Dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumtii, prin mãrturisirea unei din pãrti si prin jurãmânt.
Dovada nu se mai poate face prin jurãmânt în urma abrogãrii art. 1207-1222 C. civ. prin Decretul nr. 205/1950 pentru modificarea art. 1206 si 1906 din Codul civil, pentru abrogarea art. 1200 pct. 3 si art. 1207-1222 din acelasi cod, precum si pentru abrogarea art. 53 din C. com. (B. Of. nr. 68 din 12 august 1950).
SECTIUNEA I
Despre înscrisuri
§ 1. Despre titlul autentic
Art. 1171. Actul autentic este acela care s-a fãcut cu solemnitãtile cerute de lege, de un functionar public, care are drept de a functiona în locul unde actul s-a fãcut.
A se vedea nota de sub art. 651
Art. 1172. Actul care nu poate fi autentic din cauza necompetentei sau a incapacitãtii functionarului, sau din lipsã de forme, este valabil ca scripturã sub semnãturã privatã, dacã s-a iscãlit de pãrtile contractante.
Art. 1173. Actul autentic are deplinã credintã în privirea oricãrei persoane despre dispozitiile si conventiile ce constatã.
Executarea actului autentic, care este învestit cu formula executorie, va fi suspendatã prin punerea în acuzatie, când se intenteazã o actiune criminalã 1 în contra pretinsului autor al actului. Iar când în cursul unei instante civile actul se atacã de fals, tribunalele 2 pot, dupã împrejurãri, a suspenda provizoriu executarea actului. (C. civ. 653, 969, 974).
1. Când se pune în miscare o actiune penalã
2. Instantele
Art. 1174. Actul cel autentic sau cel sub semnãturã privatã are tot efectul între pãrti despre drepturile si obligatiile ce constatã, precum si despre aceea ce este mentionat în act, peste obiectul principal al conventiei, când mentionarea are un raport oarecare cu acest obiect.
Dar mentionãrile care au de obiect un fapt cu totul strãin de acela al conventiei, nu pot servi decât numai la un început de dovadã. (C. civ. 1171, 1176, 1197).
Art. 1175. Actul secret, care modificã un act public, nu poate avea putere decât între pãrtile contractante si succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane. (C. civ. 973).
§ 2. Despre actele sub semnãturã privatã
Art. 1176. Actul sub semnãturã privatã, recunoscut de acela cãrui se opune, sau privit, dupã lege, ca recunoscut, are acelasi efect ca actul autentic, între acei care l-au subscris si între cei care reprezintã drepturile lor. (C. civ. 969, 1173 si urm., 1191, 1294).
Art. 1177. Acela cãrui se opune un act sub semnãturã privatã este dator a-l recunoaste sau a tãgãdui curat scriptura sau subsemnãtura sa.
Mostenitorii sãi sau cei care reprezintã drepturile aceluia al cãruia se pretinde cã ar fi actul pot declara cã nu cunosc scriptura sau semnãtura autorului lor. (C. civ. 653, 1178).
Art. 1178. Când cineva nu recunoaste scriptura si subsemnãtura sa, sau când succesorii sãi declarã cã nu le cunosc, atunci justitia ordonã verificarea actului.
Art. 1179. Actele sub semnãturã privatã, care cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt valabile dacã nu s-au fãcut în atâtea exemplare originale câte sunt pãrti cu interes contrar. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelasi interes.
Fiecare exemplar trebuie sã facã mentiune de numãrul originalelor ce s-au fãcut.
Cu toate acestea, lipsa de mentiune cã originalele s-au fãcut în numãr îndoit, întreit si celelalte, nu poate fi opusã de acela care a executat din parte-i conventia constatatã prin act. (C. civ. 1190).
Art. 1180. Actul sub semnãturã privatã, prin care o parte se obligã cãtre alta a-i plãti o sumã de bani sau o câtime oarecare, trebuie sã fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel putin acesta, înainte de a subsemna, sã adauge la finele actului cuvintele "bun si aprobat"; arãtând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor si apoi sã iscãleascã.
Nu sunt supusi la aceastã regulã comerciantii, industrialii 1 , plugarii, vierii, slugile si oamenii care muncesc cu ziua. (C. civ. 944, 1181 ).
1. Meseriasii
Art. 1181. Când suma arãtatã în act este deosebitã de aceea ce este arãtatã în "bun", obligatia se prezumã cã este pentru suma cea mai micã, chiar când actul precum si "bunul" sunt scrise în întreg de mâna aceluia care s-a obligat, afarã numai de nu se va proba în care parte este greseala. (C civ. 983, 1180, 1200, 1202).
Art. 1182. Data scripturii private nu face credintã în contra persoanelor a treia interesate, decât din ziua în care s-a înfãtisat la o dregãtorie publicã 1 , din ziua în care s-a înscris într-un registru public 2 , din ziua mortii a aceluia sau unui din acei care l-au subscris, sau din ziua în care va fi fost trecut fie si în prescurtare în acte fãcute de ofiteri publici 3 , precum procese-verbale pentru punerea pecetii sau pentru facerea de inventare.
1. Institutie de stat
2. Registru anume destinat
3. Functionar public
Art. 1183. Registrele comerciantilor nu fac credintã despre vânzãrile ce cuprind în contra persoanelor necomerciante. Dar judecãtorul poate da jurãmânt la una sau la alta din pãrti. (C. civ. 1184).
Cu privire la partea a doua a textului, a se vedea nota de sub art. 1170 C. civ.
Art. 1184. Registrele comerciantilor se cred în contra lor, dar cel care voieste a profita de ele nu poate despãrti cuprinderea lor, lãsând aceea ce poate a-i fi contrar. (C. civ. 1183, 1206).
Art. 1185. Registrele, cãrtile sau hârtiile domestice nu fac credintã în favoarea acelui care le-a scris, dar au putere în contra lui:
1. când cuprind curat primirea unei plãti;
2. când cuprind mentiunea expresã cã nota sau scrierea din ele s-a fãcut ca sã tinã loc de titlu în favoarea creditorului. (C. civ. 1198).
Art. 1186. Orice adnotatie fãcutã de creditor în josul, pe marginea, sau pe dosul unui titlu de creantã, este crezutã, cu toate cã nu este subsemnatã nici datatã de el, când tinde a proba liberatiunea debitorului.
Aceeasi putere doveditoare are si scriptura fãcutã de creditor pe dosul, marginea sau în josul duplicatului unui act sau chitantã, dar numai când duplicatul va fi în mâinile debitorului.
§ 3. Despre rãboaje
Art. 1187. Rãboajele, când crestãturile dupã amândouã bucãtile sunt egale si corelative, sunt un mijloc de probare între persoanele care au obicei de a se servi cu un asemenea mijloc de probatiune.
§ 4. Despre copiile titlurilor autentice
Art. 1188. Când originalul existã, copia legalizatã nu poate face credintã decât despre ceea ce cuprinde în original, înfãtisarea cãrui se poate cere totdeauna.
Când originalul nu existã, copiile legalizate de ofiterii publici 1 competenti se cred, dupã distinctiile urmãtoare:
1. copiile scoase din ordinea magistratului 2 , pãrtile fiind fatã sau chemate, cu formele legale, precum si copiile scoase fãrã interventia magistratului 2 , dar de fatã cu pãrtile care au asistat de bunã voia lor, au aceiasi credintã ca si titlurile originale;
2. copiile care se vor fi dat de ofiterii publici 1 competenti, fãrã interventia magistratului 2 sau consimtãmântul pãrtilor, fac asemenea credintã dupã 30 de ani, socotiti din ziua în care s-au dat aceste copii. Când asemenea copii vor fi date de mai putin de 30 de ani, nu fac decât un început de dovadã;
3. copiile legalizate de un ofiter public 1 necompetent, nu pot face decât un simplu început de dovadã;
4. copiile copiilor nu au nici o putere probatoare.
A se vedea nota de sub art. 651.
Potrivit art. 22 al Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954), cu modificãrile ulterioare, certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilã au aceiasi putere doveditoare ca si actele întocmite sau înscrise în registre.
1. Functionari publici.
2. Judecãtor.
§ 5. Despre acte recognitive
Art. 1189. Actul de recunoasterea unei datorii constatate prin un titlu precedent nu face probã despre datorie si nu dispensã pe creditor de a prezenta titlul original decât în urmãtoarele cazuri:
l. când actul de recunoastere cuprinde cauza si obiectul datoriei, precum si data titlului primordial, sau
2. când actul recognitiv, având o datã de 30 de ani, este ajutat de posesiune si de unul sau mai multe acte de recunoastere conforme cu dânsul.
Actul recognitiv, în cele douã cazuri mentionate, nu poate avea nici un efect despre ceea ce cuprinde mai mult decât titlul primordial, sau despre ceea ce nu este în asemãnare cu acest titlu . (C. civ. 628, 1188, 1190 si urm., 1864, 1893).
§ 6. Despre actele confirmative
Art. 1190. Actul de confirmarea sau ratificarea unei obligatii, în contra cãreia legea admite actiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci când cuprinde obiectul, natura obligatiei, si când face mentiune de motivul actiunii în nulitate, precum si despre intentia de a repara viciul pe care se întemeia acea actiune. (C. civ. 959, 1163, 1173, 1546, 1843).
SECTIUNEA II
Despre martori
§ 1. Despre cazul când dovada prin martori nu este primitã
Art. 1191. Dovada actelor juridice al cãror obiect are o valoare ce depãseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnãturã privatã.
Nu se va primi niciodatã o dovadã prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde cã s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confectionãrii actului, chiar cu privire la o sumã sau valoare ce nu depãseste 250 lei.
Pãrtile însã pot conveni ca si în cazurile arãtate mai sus sã se poatã face dovada cu martori, dacã aceasta priveste drepturi de care ele pot sã dispunã. (C. civ. 1173, 1176, 1192 si urm., 1294, 1416, 1533, 1597, 1621, 1686, 1704).
Art. 1192. Articolul precedent nu se aplicã în cazul când cererea depãseste 250 lei numai prin unirea capitalului cu dobânzile.
Art. 1193. Cel care a format cerere în judecatã, pentru o sumã mai mare de 250 lei, chiar de va voi a-si restrânge cererea la 250 lei, nu va fi primit a înfãtisa dovadã prin martori.
Art. 1194. Dovada prin martori nu se poate admite nici în cazul când cererea în judecatã este pentru o sumã mai micã de 250 lei, dar care este un rest din o creantã mai mare, neconstatatã prin înscris.
Art. 1195. Când în aceeasi instantã o parte face mai multe cereri, pentru care nu are înscrisuri, dacã toate aceste cereri, unindu-se, trec peste suma de 250 lei, dovada prin martori nu poate fi admisã, chiar când creditorul ar pretinde cã aceste creante provin din diferite cauze si cã s-au nãscut în diferite epoci, afarã numai dacã creditorul a dobândit aceste drepturi de la alte persoane.
Art. 1196. Toate cererile, sub orice titlu, care nu sunt justificate prin înscris, se vor face prin aceeasi petitie. Orice alte pretentii posterioare neprobate prin înscris si care se puteau face la darea petitiei nu vor mai fi primite.
Art. 1197. Regulile mai sus prescrise nu se aplicã în cazul când existã un început de dovadã scrisã.
Se numeste început de dovadã orice scripturã a aceluia în contra cãruia s-a format petitia, sau a celui ce el reprezintã si care scripturã face a fi de crezut faptul pretins.
Art. 1198. Acele reguli nu se aplicã însã întotdeauna când creditorului nu i-a fost cu putintã a-si procura o dovadã scrisã despre obligatia ce pretinde, sau a conserva dovada luatã, precum:
1. la obligatiile care se nasc din cvasicontracte si din delicte sau cvasidelicte;
2. la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruinã, tumult sau naufragiu, si la depozitele ce fac cãlãtorii în ospãtãria unde trag; despre toate acestea judecãtorul va avea în vedere calitatea persoanelor si circumstantele faptului;
3. la obligatiile contractate în caz de accidente neprevãzute, când nu era cu putintã pãrtilor de a face înscrisuri;
4. când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadã scrisã, din o cauzã de fortã majorã neprevãzutã. (C. civ. 986 si urm., 998 si urm., 1083, 1473, 1620 si urm.).
SECTIUNEA III
Despre prezumtii
Art. 1199. Prezumtiile sunt consecintele ce legea sau magistratul 1 trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
1. Judecãtorul.
§ 1. Despre prezumtiile stabilite de lege
Art. 1200. Sunt prezumtii legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum:
1. actele ce legea le declarã nule pentru cã le priveste fãcute în frauda dispozitiilor sale;
2. în cazurile când legea declarã cã dobândirea dreptului de proprietate sau liberatiunea unui debitor rezultã din oarecare împrejurãri determinate;
3. (abrogat);
4. puterea ce legea acordã autoritãtii lucrului judecat. (C. civ. 469, 492, 505 si urm., 590 si urm., 602, 696, 786, 812, 1138, 1181, 1202, 1204 si urm., 1432).
Textul pct. 3 a fost abrogat prin Decretul nr. 205/1950 pentru modificarea art. 1206 si 1906 din C. civ. pentru abrogarea art. 1200 pct. 3 si art. 1200-1222 din acelasi cod, precum si pentru abrogarea art. 53 din C. com. (B. Of. nr. 68 din 12 august 1950).
Art. 1201. Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecatã are acelasi obiect, este întemeiatã pe aceeasi cauzã si este între aceleasi pãrti, fãcutã de ele si în contra lor în aceeasi calitate. (C. civ. 711, 973, 1715, 1788, 1834).
Art. 1202. Prezumtia legalã dispensã de orice dovadã pe acela în favoarea cãruia este fãcutã.
Nici o dovadã nu este primitã împotriva prezumtiei legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumtii, anuleazã un act oarecare, sau nu dã drept de a se reclama în judecatã, afarã numai de cazurile când legea a permis dovada contrarie si afarã de aceea ce se va zice în privinta jurãmântului si mãrturisirii ce ar face o parte în judecatã. (C. civ. 1204 si urm.).
Referirea alin. 2 la jurãmânt si la mãrturisire a fost modificatã implicit ca urmare a abrogãrii art. 1200 pct. 3 prin Decretul nr. 205/1950 pentru modificarea art. 1206 si 1906 din C. civ., pentru abrogarea art. 1200 pct. 3 si art. 1207-1222 din acelasi cod, precum si pentru abrogarea art. 53 din C. com. (B. Of. nr. 68 din 12 august 1950).
§ 2. Despre prezumtiile care nu sunt stabilite de lege
Art. 1203. Prezumtiile care nu sunt stabilite de lege sunt lãsate la luminile si întelepciunea magistratului 1 ; magistratul 1 nu trebuie sã se pronunte decât întemeindu-se pe prezumtii, care sã aibã o greutate si puterea de a naste probabilitatea; prezumtiile nu sunt permise magistratului 1 decât numai în cazurile când este permisã si dovada prin martori, afarã numai dacã un act nu este atacat cã s-a fãcut prin fraudã, dol sau violentã. (C. civ. 953, 960, 1041, 1130, 1191 si urm.).
1. Judecãtor
SECTIUNEA IV
Despre mãrturisirea unei pãrti
Art. 1204. Se poate opune unei pãrti mãrturisirea ce a fãcut sau înaintea începerii judecãtii, sau în cursul judecãtii.
Art. 1205. Mãrturisirea extrajudiciarã verbalã nu poate servi de dovadã când obiectul contestatiei nu poate fi dovedit prin martori. (C. civ. 1191 si urm.).
Art. 1206. Mãrturisirea judiciarã se poate face înaintea judecãtorului de însãsi partea prigonitoare, sau de un împuternicit special al ei spre a face mãrturisire.
Ea nu poate fi luatã decât în întregime împotriva celui care a mãrturisit si nu poate fi revocatã de acesta, afarã numai de va proba cã a fãcut-o din eroare de fapt.
Dispozitia primei pãrti din alin. 2 al art. 1206 a fost modificatã implicit prin modificarea art. 129 si 130 C. proc. civ., care consacrã principiul rolului activ al judecãtorului de a stãrui prin toate mijloacele legale pentru descoperirea adevãrului.
SECTIUNEA V
Despre jurãmânt
Art. 1207-1222. (Abrogate prin Decretul nr. 205 din 12.VIII.1950 pentru modificarea art. 1206 si 1906 din Codul civil, pentru abrogarea art. 1200 pct. 3 si art. 1207-1222 din acelasi cod, precum si pentru abrogarea art. 53 din Codul comercial).
TITLUL IV
DESPRE CONTRACTUL DE CÃSÃTORIE SI DESPRE DREPTURILE RESPECTIVE ALE SOTILOR
CAPITOLUL I
Art. 1223-1232. (Abrogate expres prin art. 49 al Decretului nr. 32 din 31.I.1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei si a Decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice).
CAPITOLUL II
Despre regimul dotal
Art. 1233-1293. (Abrogate prin art. 49 al Decretului nr. 32 din 31.I.1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei si a Decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice).
TITLUL V
DESPRE VINDERI
CAPITOLUL I
Despre natura si forma vânzãrii
Art. 1294. Vinderea este o conventie prin care douã pãrti se obligã între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru si aceasta a plãti celei dintâi pretul lui.
Art. 1295. Vinderea este perfectã între pãrti si proprietatea este de drept strãmutatã la cumpãrãtor, în privinta vânzãtorului, îndatã ce pãrtile s-au învoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul încã nu se va fi predat si pretul încã nu se va fi numãrat.
În materie de vindere de imobile, drepturile care rezultã prin vinderea perfectã între pãrti, nu pot a se opune, mai înainte de transcriptiunea actului, unei a treia persoane care ar avea si ar fi conservat, dupã lege, oarecare drepturi asupra imobilului vândut. (C. civ. 948 si urm., 964, 971, 1300 si urm., 1303).
A se vedea nota de sub art. 1306.
Art. 1296. Vinderea se poate face sau pur sau sub conditie. Ea poate avea de obiect douã sau mai multe lucruri alternative.
În toate cazurile efectele sale sunt regulate dupã principiile generale ale conventiilor. (C. civ. 1004 si urm., 1017 si urm., 1026 si urm. ).
Art. 1297. În caz de vindere fãcutã prin dare de arvunã, conventia accesorie a arvunei nu va putea avea nici un efect:
1. dacã conventia principalã a vinderii este nulã;
2. dacã vinderea se executã;
3. dacã vinderea se reziliazã prin comun consimtãmânt;
4. dacã executarea vinderii a devenit imposibilã fãrã culpa nici uneia din pãrti.
Arvuna în aceste cazuri se va înapoia sau se va prinde în prestatiunile reciproce, dupã împrejurãri.
Art. 1298. Dacã vinderea nu s-a executat prin culpa unei din pãrtile contractante, aceasta va pierde arvuna datã sau o va întoarce îndoitã, având-o primitã, dacã partea care nu este în culpã nu ar alege mai bine sã cearã executarea vinderii.
Art. 1299. Dacã s-au vândut marfe cu grãmada, vinderea este perfectã, desi marfele n-au fost încã cântãrite, numãrate sau mãsurate.
Art. 1300. Dacã însã marfele nu s-au vândut cu grãmada, ci dupã greutate, dupã numãr sau dupã mãsurã, lucrurile vândute rãmân în rizicul-pericol al vânzãtorului, pânã ce vor fi cântãrite, numãrate sau mãsurate; dar aceasta nu împiedicã pe cumpãrãtor de a cere si a dobândi la caz de neexecutare, sau predarea lucrurilor vândute sau daune-interese, dacã se cuvine. (C. civ. 1018, 1074, 1075, 1082, 1299 si urm.).
Art. 1301. În privinta vinului, a oloiului si a altor asemenea lucruri care, dupã obicei, se gustã mai înainte de a se cumpãra, vinderea nu existã pânã ce cumpãrãtorul nu le-a gustat si n-a declarat cã-i convin.
Art. 1302. Vinderea fãcutã pe încercate este totdeauna presupusã conditionalã pânã la încercare.
Art. 1303. Pretul vânzãrii trebuie sã fie serios si determinat de pãrti.
Art. 1304. Cu toate acestea, determinarea pretului poate fi lãsatã la arbitratul unei a treia persoane.
Art. 1305. Spezele vânzãrii sunt în sarcina cumpãrãtorului, în lipsã de stipulatie contrarie. (C. civ. 1105, 1317, 1357).
CAPITOLUL II
Cine poate cumpãra sau vinde
Art. 1306. Pot cumpãra si vinde toti cãrora nu le este oprit prin lege. (C. civ. 475, 946 si urm.).
A se vedea:
- art. 105 alin. 3, 128, 129 si 147 din Codul familiei;
- art. 5 alin. 3 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitãtilor economice de stat ca regii autonome si societãti comerciale (M. Of. nr. 98 din 8 august 1990);
- art. 45-49 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (M. Of. nr. 37 din 20 februarie 1991);
- Legea administratiei publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991, republicatã (M. Of. nr. 79 din 18 aprilie 1996).
Art. 1307. Vânzarea nu se poate face între soti decât pentru cauzã de lichidare, si anume:
1. când, în caz de separatie de patrimonii, unul dintre soti dã celuilalt, drept plata unei datorii, o avere a sa;
2. când bãrbatul cedeazã femeii, chiar neseparatã, din averea sa, pentru o cauzã legitimã, precum pentru un imobil ce era dator sã-i cumpere cu bani dotali, sau pentru o sumã ce-i datora;
3. când femeia cedeazã bãrbatului sãu, din avutul sãu propriu, drept plata unei sume promisã bãrbatului ca dotã.
În toate cazurile mostenitorii rezervatari ai pãrtilor contractante au drept de a ataca asemenea operatii, dacã ele ascund beneficii indirecte.
Textul fiind modificat implicit prin abrogarea art. 1223-1293 C. civ., interzicerea vânzãrii între soti nu mai comportã - în mãsura în care ele erau proprii regimului matrimonial dotal - exceptiile prevãzute la pct. 1, 2 si 3.
Art. 1308. Sub pedeapsã de nulitate, nu se pot face adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse:
1. tutorii, ai averii celor de sub a lor tutelã;
2. mandatarii, ai averii ce sunt însãrcinati sã vânzã;
3. administratorii, ai averii comunelor sau stabilimentelor încredintate îngrijirii lor;
4. oficiantii publici 1 , ai averilor statului ale cãror vânzãri se fac printr-însii. (C. civ. 1539 si urm.).
1. Functionarii publici
Art. 1309. Judecãtorii si supleantii 1 , membrii ministerului public si avocatii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competinta tribunalului judetean în a cãrui razã teritorialã îsi exercitã functiunile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze si daune-interese.
1. Grad judecãtoresc desfiintat
CAPITOLUL III
Despre lucrurile care se pot vinde
Art. 1310. Toate lucrurile care sunt în comert 1 , pot sã fie vândute, afarã numai dacã vreo lege a oprit aceasta. (C. civ. 476, 478, 963).
A se vedea si nota de sub art. 475 si 1306.
1. În circuitul civil.
Art. 1311. Dacã în momentul vânzârii, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulã. Dacã era pierit numai în parte, cumpãrãtorul are alegerea între a se lãsa de contract, sau a pretinde reducerea pretului. (C. civ. 1030 si urm., 1156, 1347).
CAPITOLUL IV
Despre obligatiile vânzãtorului
SECTIUNEA I
Dispozitii generale
Art. 1312. Vânzãtorul este dator sã explice curat îndatoririle ce întelege a lua asuprã-si.
Orice clauzã obscurã sau îndoioasã se interpreteazã în contra vânzãtorului. (C. civ. 983).
Art. 1313. Vânzãtorul are douã obligatii principale, a preda lucrul si a rãspunde de dânsul. (C. civ. 1314 si urm., 1336 si urm.).
SECTIUNEA II
Despre predarea lucrului
Art. 1314. Predarea este strãmutarea lucrului vândut în puterea si posesiunea cumpãrãtorului. (C. civ. 1074 si urm., 1315 si urm. ).
Art. 1315. Obligatia de a preda imobilele se îndeplineste din partea vânzãtorului prin remiterea cheilor, dacã e vorba de o clãdire, sau prin remiterea titlului de proprietate.
Art. 1316. Predarea lucrurilor mobile se face: sau prin traditiunea realã, sau prin remiterea cheilor clãdirii, în care se aflã puse, sau prin simplul consimtãmânt al pãrtilor, dacã strãmutarea nu se poate face în momentul vânzãrii, sau dacã cumpãrãtorul le avea în puterea sa, la facerea vânzãrii, cu vreun alt titlu.
Art. 1317. Spezele predãrii sunt în sarcina vânzãtorului, si ale ridicãrii în sarcina cumpãrãtorului, dacã nu este stipulatiune contrarie. (C.civ. 1105, 1305).
Art. 1318. Traditiunea lucrurilor necorporale se face, sau prin remiterea titlurilor, sau prin uzul ce face cumpãrãtorul de dânsele, cu consimtãmântul vânzãtorului. (C. civ. 1391, 1393, 1687).
Art. 1319. Predarea trebuie sã se facã la locul, unde se aflã lucrul vândut în timpul vânzãrii, dacã pãrtile nu s-au învoit altfel. (C. civ. 1104, 1121, 1362).
Art. 1320. Dacã vânzãtorul nu face predarea în timpul determinat de ambele pãrti, cumpãrãtorul va avea facultatea de a alege între a cere rezolutiunea vânzãrii sau punerea sa în posesie, dacã întârzierea nu provine decât din faptul vânzãtorului. (C. civ. 1020, 1075, 1332).
Art. 1321. În toate cazurile, vânzãtorul trebuie sã fie condamnat 1 la daune-interese, dacã urmeazã vreo vãtãmare pentru cumpãrãtor din nepredarea lucrului la timp. (C. civ. 1075, 1081si urm.).
1. Obligat
Art. 1322. Vânzãtorul nu este dator sã predea lucrul, dacã cumpãrãtorul nu plãteste pretul si nu are dat de vânzãtor un termen pentru platã. (C. civ. 1023, 1361 si urm.).
Art. 1323. El nu va fi dator sã facã predarea, chiar de ar fi si dat un termen pentru platã, dacã de la vânzare încoace, cumpãrãtorul a cãzut în faliment sau în nesolvabilitate, încât vânzãtorul se aflã în pericol de a pierde pretul, afarã numai dacã cumpãrãtorul va da cautiune cã va plãti la termen.
Art. 1324. Lucrul trebuie sã fie predat în starea în care se afla în momentul vânzãrii. Din acea zi toate fructele sunt ale cumpãrãtorului. (C. civ. 1018 si urm., 1080, 1363).
Art. 1325. Obligatia de a preda lucrul cuprinde accesoriile sale si tot ce a fost destinat la uzul sãu perpetuu. (C. civ. 468 si urm., 482 si urm., 488 si urm., 903, 1396).
Art. 1326. Vânzãtorul este dator sã predea cuprinsul lucrului vândut în mãsura determinatã prin contract, însã cu modificãrile mai jos arãtate.
Art. 1327. Dacã vânzarea unui imobil s-a fãcut cu arãtare de cuprinsul sãu, si pe atât mãsura, vânzãtorul este dator sã predea cumpãrãtorului, dacã acesta cere, cuprinsul arãtat în contract. Neputând, sau cumpãrãtorul necerând, vânzãtorul este dator sã sufere o scãdere proportionalã la pret. (C. civ. 1332).
Art. 1328. Dacã, din contrã, în cazul articolului precedent, s-ar gãsi cã cuprinsul lucrului e mai mare decât cel arãtat în contract, cumpãrãtorul poate sau a complini pretul dupã numãrul mãsurilor aflate, sau, dacã excedentele cuprinsului aflat se ridicã la o a douãzecea parte a cuprinsului declarat în contract, a strica vânzarea. (C. civ. 1332).
Art. 1329 . În toate cazurile de vânzare, fãcutã altfel decât pe atât mãsura, fie vânzarea de un corp cert si limitat, fie de mai multe fonduri distincte si separate, fie conceputã cu expresia mãsurii înaintea desemnãrii obiectului sau din contrã, nici vânzãtorul n-are drept la adaos de pret, pentru excedent, nici cumpãrãtorul, la scãdere pentru lipsã, decât în cazul când excedentul sau lipsa pretuieste o a douãzecea parte din pretul total al vânzãrii. (C. civ. 1339).
Art. 1330. Dispozitiile celor trei articole precedente nu se vor aplica decât în lipsã de stipulatie contrarie între pãrti. (C. civ. 1339).
Art. 1331. Când, dupã art. 1328 si 1329, este caz de a se adãugi pretul pentru excedent de mãsuri, cumpãrãtorul are facultatea de a alege, între a strica vânzarea si a împlini pretul. Suplimentul pretului se rãspunde cu dobândã, dacã cumpãrãtorul a pãstrat imobilele.
Art. 1332 . În toate cazurile, când cumpãrãtorul are drept de a strica vânzarea, vânzãtorul este dator sã-i restituie, deosebit de pret, dacã l-a primit, spezele contractului. (C. civ. 1305).
Art. 1333. Dacã s-au vândut douã fonduri printr-un singur contract, drept un singur pret, cu arãtare de mãsura fiecãruia, si cuprinsul unuia este mai mic decât cel declarat, iar al celuilalt mai mare, se va face compensatie între pretul excedentului si pretul lipsei, si actiunea vânzãtorului pentru adãugire sau a cumpãrãtorului pentru scãdere de pret va fi supusã regulilor mai sus stabilite.
Art. 1334. Actiunea vânzãtorului pentru complinirea pretului si a cumpãrãtorului, pentru scãderea pretului sau pentru stricarea contractului, se prescriu printr-un an din ziua contractului. (C. civ. 1327 si urm.).
Art. 1335. Pericolul total sau partial al lucrului vândut, mai înainte de predare, se judecã dupã regulile generale ale obligatiilor conventionale. (C. civ. 1018, 1080 si urm., 1083, 1156, 1358).
SECTIUNEA III
Despre rãspunderea vânzãtorului
Art. 1336. Vânzãtorul rãspunde cãtre cumpãrãtor:
1. de linistita posesiune a lucrului, si
2. de viciile aceluiasi lucru. (C. civ. 1313, 1337 si urm., 1352 si urm.).
§ 1. Rãspunderea de evictiune
Art. 1337. Vânzãtorul este de drept obligat, dupã natura contractului de vânzare, a rãspunde cãtre cumpãrãtor de evictiunea totalã sau partialã a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect si care n-ar fi declarate la facerea contractului. (C. civ. 1408, 1503).
Art. 1338. Pãrtile pot prin conventie sã adauge, sã micsoreze sau sã steargã obligatia de a rãspunde de evictiune. (C. civ. 969, 1339 si urm., 1354, 1392).
Art. 1339. În nici un mod vânzãtorul nu se poate sustrage de la rãspunderea pentru evictiunea care ar rezulta dintr-un fapt personal al sãu; orice conventie contrarie este nulã. (C. civ. 5, 998, 999, 1392).
Art. 1340. Stipulatia prin care vânzãtorul se descarcã de rãspunderca pentru evictiune, nu-l scuteste de a restitui pretul, în caz de evictiune, afarã numai dacã cumpãrãtorul a cunoscut, la facerea vânzãrii, pericolul evictiunii, sau dacã a cumpãrat pe rãspunderea sa proprie. (C. civ. 1353, 1392).
Art. 1341. Când vânzãtorul este rãspunzãtor de evictiune, cumpãrãtorul, dacã este evins, are dreptul a cere de la vânzãtor:
1. restituirea pretului;
2. fructele, dacã este dator a le întoarce proprietarului care l-a evins;
3. spezele instantei 1 deschise de dânsul în contra vânzãtorului si ale celei deschise de evingãtor în contra sa;
4. daune-interese si spezele contractului de vindere.
1. Cheltuieli de judecatã
Art. 1342. Dacã, la epoca evictiunii, lucrul vândut se aflã de o valoare inferioarã sau a suferit deteriorãri ori prin neglijenta cumpãrãtorului, ori prin evenimentele independente de cumpãrãtor, vânzãtorul nu se poate apãra de a restitui pretul întreg.
Art. 1343 . Dar dacã cumpãrãtorul a tras foloase din stricãciunile ce a fãcut lucrului, vânzãtorul are dreptul a opri din pret o sumã egalã cu acele foloase.
Art. 1344. Dacã lucrul vândut se aflã, la epoca evictiunii, de o valoare mai mare, din orice cauzã, vânzãtorul este dator sã plãteascã cumpãrãtorului, pe lângã pretul vânzãrii, excedentele valorii în timpul evictiunii. (C. civ. 1348).
Art. 1345. Vânzãtorul estc dator sã întoarcã cumpãrãtorului, el însusi sau prin evingãtor, toate spezele necesare, utile si de întretinere ale aceluia.
Art. 1346 . Dacã vânzãtorul a vândut cu rea-credintã fondul altuia, el va fi dator sã întoarcã cumpãrãtorului toate spezele ce va fi fãcut, chiar si cele de simplã plãcere.
Art. 1347. Dacã cumpãrãtorul este evins numai de o parte a lucrului si aceasta are, în privinta totului, o asa însemnãtate încât cumpãrãtorul n-ar fi cumpãrat lucrul fãrã acea parte, el poate strica vânzarea.
Art. 1348. Dacã, în caz de evictiunea unei pãrti a fondului vândut, nu se stricã vânzarea cumpãrãtorul are dreptul a cere valoarea, în momentul evictiunii, a pãrtii de care a fost evins, iar nu o parte proportionalã din pret, ori de au crescut sau de au scãzut imobilele în valoare de la vindere încoace. (C. civ. 1327, 1344, 1349).
Art. 1349. Dacã imobilul vândut se aflã însãrcinat de servituti neaparente, nedeclarate de vânzãtor si de o asa importantã, încât se poate presupune cã cumpãrãtorul n-ar fi cumpãrat de le-ar fi cunoscut, el poate cere, sau stricarea contractului sau indemnitate. (C civ. 1352).
Art. 1350. Chestiunile de daune-interese ce ar rezulta din neexecutarca vinderii si care nu sunt prevãzute aici se vor decide dupã regulile generale ale conventiilor. ( C. civ. 977 si urm., 1020, 1021, 1074, 1075 si urm., 1081).
Art. 1351. Dacã cumpãrãtorul s-a judecat pânã la ultima instantã cu evingãtorul sãu, fãrã sã cheme în cauzã pe vânzãtor, si a fost condamnat, vânzãtorul nu mai rãspunde de evictiune, de va proba cã erau mijloace sã câstige judecata.
§ 2. Rãspunderea de viciile lucrului vândut
Art. 1352. Vânzãtorul este supus la rãspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacã, din cauza acelora, lucrul nu este bun de întrebuintat, dupã destinarea sa, sau întrebuintarea sa e atât de micsoratã, încât se poate presupune cã cumpãrãtorul nu l-ar fi cumpãrat, sau n-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile. (C. civ. 954, 1336, 1349, 1353 si urm.).
Art. 1353. Vânzãtorul nu este rãspunzãtor de viciile aparente si despre care cumpãrãtorul a putut singur sã se convingã. (C. civ. 1340) .
Art. 1354. El este rãspunzãtor de viciile ascunse, chiar si când nu le-a cunoscut, afarã
numai dacã, în cazul acesta, nu se va fi învoit cu cumpãrãtorul ca sã nu rãspundã de vicii. (C. civ. 1338 si urm.).
Art. 1355. În cazurile art. 1352 si 1354, cumpãrãtorul poate sau a întoarce lucrul si a-si reprimi pretul, sau a opri lucrul si a cere înapoierea unei pãrti din pret arbitratã prin experti.
Art. 1356. Dacã vânzãtorul cunostea viciile lucrului, el este dator, pe lângã restitutiunea pretului, de toate daunele-interese cãtre cumpãrãtor.
Art. 1357. Dacã vânzãtorul nu cunostea viciile lucrului, el nu poate fi apucat decât pentru restitutiunea pretului si pentru spezele fãcute de cumpãrãtor cu ocazia vânzãrii. (C. civ. 1305, 1341).
Art. 1358. Dacã lucrul a pierit din cauza viciilor sale, vânzãtorul e dator a întoarce cumpãrãtorului pretul si a-l dezdãuna, conform celor douã articole precedente.
Dar pierderea lucrului prin caz fortuit va fi pe seama cumpãrãtorului.
Art. 1359. Actiunea pentru vicii redibitorii trebuie sã fie intentatã de cumpãrãtor în scurt termen, dupã natura viciului, obiceiul din partea locului si distanta.
A se vedea art. 5 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctivã (B. Of. nr. 19 din 21 aprilie 1958, republicat în B. Of. nr. 11 din 15 iulie 1960), cu modificãrile ulterioare.
Art. 1360. Aceastã actiune nu existã în vânzãrile publice.
CAPITOLUL V
Despre obligatiile cumpãrãtorului
Art. 1361. Principala obligatie a cumpãrãtorului este de a plãti pretul la ziua si la locul determinat prin contract. (C. civ. 1092 si urm., 1104, 1294, 1303, 1322, 1362 si urm., 1730 pct. 5, 1737 pct. 1).
Art. 1362. Dacã nu s-a determinat nimic în privinta aceasta prin contract, cumpãrãtorul este dator a plãti la locul si la timpul în care se face predarea lucrului. (C. civ. 1104, 1319) .
Art. 1363. Cumpãrãtorul datoreste dobânda pretului vânzãrii pânã la plãtirea capitalului, în cele trei urmãtoare cazuri:
dacã aceasta s-a cuprins anume în contract;
dacã lucrul vândut si predat produce fructe sau alte venituri;
dacã cumpãrãtorul a fost interpelat 1 a plãti.
În acest dupã urmã caz dobânda nu curge decât din momentul interpelãrii. (C. civ. 969, 1088, 1324).
1. Pus în întârziere.
Art. 1364. Dacã cumpãrãtorul este tulburat, sau are cuvânt de a se teme cã ar fi tulburat prin vreo actiune, sau ipotecarã sau de revendicare, el poate suspenda plata pretului pânã ce vânzãtorul va face sã înceteze tulburarea sau va da cautiune, afarã numai dacã se va fi stipulat cã plata sã se facã chiar de ar urma tulburarea. (C. civ. 1322) .
Art. 1365. Dacã cumpãrãtorul nu plãteste pretul, vânzãtorul poate cere rezolutiunea vânzãrii. (C. civ. 1020, 1021, 1320, 1366 si urm., 1647)
Art. 1366. Rezolutiunca vânzãrii de imobile se pronuntã îndatã, dacã vânzâtorul este în pericol de a pierde lucrul si pretul.
Dacã asemenea pericol nu existã, judecãtorul poate da cumpãrãtorului un termen mai mult sau mai putin lung, dupã împrejurãri, fãrã sã poatã da în nici un caz al doilea termen.
Trecând acel termen, fãrã ca cumpãrãtorul sã plãteascã, se va pronunta rezolutiunea vânzãrii. (C. civ. 1101) .
Art. 1367. Când la o vânzare de imobile s-a stipulat cã, în lipsã de plata pretului în tcrmenul defipt, vânzarea va fi de drept rezolvatã, cumpãrãtorul poate plãti dupã expirarea termenului, pe cât timp nu este pus de vânzãtor în întârziere printr-o interpelare în forma 1 ; dar dupã asemenea interpelare, judecãtorul nu-i poate da termen. (C. civ. 1020, 1021, 1079, 1366).
1. Într-unul din modurile prevãzute de lege.
Art. 1368. Actiunea vânzãtorului pentru rezolutiunea vânzãrii este realã. Cu toate acestea, vânzãtorul nu se va putea prevalida 1 de dreptul sãu, în contra autoritãtii publice, nici în contra adjudecatarilor în vânzãri silite, decât conformându-se, pentru acest din urmã caz, regulilor prescrise în procedurã.
1. Prevala.
Art. 1369. Actiunea rezolutorie creatã prin art. 1365 este supusã la acelasi mod de conservare ca si privilegiul vânzãtorului. Ea nu poate fi exercitatã, dupã stingerea acestui privilegiu, cu vãtãmarea unei a treia persoane, care a câstigat de la cumpãrãtor drepturi asupra imobilului vândut, si care s-a conformat legilor ca sã pãstreze acele drepturi. (C. civ. 1722 si urm., 1730, 1737).
A se vedea si art. 17 alin. 1 din Legea nr. 115/1938 pentru unificarea dispozitiilor privitoare la cãrtile funciare (M. Of. nr. 95 din 27 aprilie 1938), cu modificãrile ulterioare si art. 4 si 5 din Legea nr. 242/1947 pentru transformarea cãrtilor funciare provizorii în cãrti de publicitate funciarã (M. Of. nr. 157 din 12 iulie 1947), cu modificãrile ulterioare .
Art. 1370. La vânzãri de denariate 1 si de lucruri mobile, vânzarea se va rezolvi de drept si fãrã interpelare 2 în folosul vânzãtorului, dupã expirarea termenului pentru ridicarea lor.
1. Producte
2. Punere în întârzire.
CAPITOLUL VI
Despre rezolutiunea vânzãrii prin rãscumpãrare
Art. 1371-1387. (Abrogate prin art. 4 al Legii contra cametei din 2.IV.1931).
CAPITOLUL VII
Despre licitatie
Art. 1388. Dacã un lucru comun al mai multor nu se poate împãrti usor si fãrã pierdere;
sau dacã într-o împãrtealã de bunã voie, s-ar afla lucruri pe care nici unul din împãrtitori n-ar putea, sau n-ar voi a lua; vânzarea unor asemenea lucruri se va face cu licitatie si pretul se va împãrti între coproprietari. (C. civ. 728 si urm., 1390).
Art. 1389. Fiecare din proprietari poate cere a se chema la licitatie strãini 1 ; vor trebui de neapãrat sã se cheme, dacã unul din coproprietari este minor.
Potrivit art. 147 din Codul familiei, regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplicã si în cazul tutelei celui pus sub interdictie.
1. Alte persoane decât coproprietarii
Art. 1390. Modul si formalitãtile pentru lichidatie sunt arãtate la titlul "Despre succesiuni" si în codicele de procedurã.
CAPITOLUL VIII
Despre strãmutarea creantelor si altor lucruri necorporale
Art. 1391. La strãmutarea unei creante, a unui drept sau a unei actiuni, predarea între cedente si cesionar se face prin remiterea titlului. (C. civ. 1132, 1318, 1393 si urm.).
Art. 1392. Cel ce vinde o creantã, sau orice alt lucru necorporal, este dator sã rãspundã de existenta sa valabilã în folosul sãu, în momentul vânzãrii, desi vânzarea n-ar cuprinde aceastã îndatorire de rãspundere. (C. civ. 1337 si urm., 1397 si urm.).
Art. 1393. Cesionarul nu poate opune dreptul sãu la o a treia persoanã decât dupã ce a notificat debitorului cesiunea.
Acelasi efect va avea acceptarea cesiunii fãcutã de debitor într-un act autentic. (C. civ. 973, 1149, 1833).
Art. 1394. Cu toate acestea, orice act sau hotãrâre care constatã o cesiune sau o chitantã de chirie sau arendã pe doi ani viitori, va trebui sã fie transcris pe registrele oficiului ipotecar. (C. civ. 1393, 1801 si urm.).
1. Transcrierea se face în registrul de transcrieri al notariatului unde este situat bunul nemiscãtor (art. 710 si 711 pct. 8-9 C. proc. civ.).
2. Cu privire la opozabilitatea unor contracte de locatiune si a unor cesiuni de venituri, a se vedea si:
- Legea nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispozitiilor privitoare la cãrtile funciare din 27 aprilie 1938 (M. Of. nr. 157 din 12 iulie 1947), cu modificãrile ulterioare;
- Legea nr. 242/1947 pentru transformarea cãrtilor funciare provizorii în cãrti de publicitate funciarã (M. Of. nr. 157 din 12 iulie 1947), cu modificãrile ulterioare.
Art. 1395. Dacã mai înainte de notificarea cesiunii fãcutã de cedent sau de cesionar debitorului, acesta plãtise cedentului, liberarea sa va fi valabilã. (C. civ. 1097) .
Art. 1396. Vinderea sau cesiunea unei creante cuprinde accesoriile creantei, precum cautiunea, privilegiul si ipoteca. (C. civ. 903, 1325, 1744).
A se vedea:
Legea nr. 58 asupra cambiei si biletului la ordin (M. Of. nr. 100 din 1 mai 1934), modificatã prin Ordonanta Guvernului nr. 11 din 4 august 1993 (M. Of. nr. 201 din 23 august 1993), aprobatã cu modificãri prin Legea nr. 83/1994 (M. Of. nr. 292 din 14 octombrie 1994).
Art. 1397. Vânzãtorul sau cedentul unei creante nu rãspunde de solvabilitatea debitorului, decât dacã s-a îndatorat anume la aceasta si numai pânã la suma pretului de dânsul primit. (C. civ. 1133).
Art. 1398. Când a primit asuprã-si rãspunderea pentru solvabilitatea debitorului, aceastã îndatorire se întelege contractatã numai în ceea ce priveste solvabilitatea actualã a debitorului, nu si cea viitoare, afarã de cazul când se stipuleazã anume contrariul.
Art. 1399. Cel ce vinde o mostenire, fãrã a specifica cu deamãnuntul obiectele într-însa cuprinse, nu rãspunde decât de calitatea sa de mostenitor.
Art. 1400. Dacã s-a folosit de fructele vreunui fond, sau a primit plata vreunei creante ereditare, sau a vândut lucruri de ale succesiunii, este dator sã întoarcã toate acestea cumpãrãtorului, dacã nu si le-a rezervat anume la vânzare.
Art. 1401. Cumpãrãtorul este dator si el sã întoarcã vânzãtorului sumele plãtite de acesta pentru datoriile si sarcinile succesiunii, si sã-i tinã seama de sumele de care era el însusi creditor al succesiunii, dacã nu e stipulatie contrarie.
Art. 1402. Cel în contra cãrui existã un drept litigios vândut se va putea libera de cesionar numãrându-i pretul real al cesiunii, spezele contractului si dobânda din ziua când cesionarul a plãtit pretul cesiunii. (C. civ. 1309, 1341, 1403, 1404).
Art. 1403 . Lucrul se socoteste litigios când existã proces sau contestatie asupra fondului dreptului.
Art. 1404. Dispozitiile art. 1402 înceteazã:
1. când cesiunea s-a fãcut la un comostenitor sau coproprietar al dreptului cedat;
2. când s-a fãcut la un creditor, spre plata creantei sale;
3. când s-a fãcut cãtre posesorul fondului asupra cãruia existã dreptul litigios.
TITLUL VI
Despre schimb
Art. 1405. Schimbul este un contract prin care pãrtile îsi dau respectiv un lucru pentru altul.
1. Cu privire la schimbul de terenuri, a se vedea art. 51 si 52 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar.
2. A se vedea si nota de sub art. 1306.
Art. 1406. Schimbul se face prin singurul consimtãmânt, întocmai ca si vânzarea. (C. civ. 1295).
A se vedea nota de la art. 971.
Art. 1407. Dacã unul din copermutanti 1 a primit lucrul lui dat în schimb, si în urmã probeazã cã celãlalt contractant nu este proprietar al acelui lucru, nu poate fi constrâns a preda pe cel ce dânsul a promis, ci numai a întoarce pe cel primit. (C. civ. 1364).
1. Parte în contractul de schimb.
Art. 1408. Copermutantul 1 evins de lucrul primit în schimb poate cere daune-interese sau întoarcerea lucrului sãu. (C. civ. 1020, 1021, 1337 si urm., 1341).
1. Parte în contractul de schimb
Art. 1409. Toate celelalte reguli prescrise pentru vânzare, se aplicã si la contractul de schimb.